Editorial

Făuritori sau consumatori de istorie?

Istoricii noștri stau în expectativă și nu riscă „să pună accentele”. Nu a apărut încă niciun studiu științific serios asupra acestei perioade – sfârșitul deceniului trecut și începutul acestui ultim deceniu al secolului XX – și asupra acestui fenomen – așa-zisa Mișcare de eliberare națională și formarea statului R. Moldova. Înțelegem, un studiu științific de calitate, ferit de aprecieri subiective de conjunctură, poate fi scris de la o distanță de timp mai mare, când perioada „se vede mai bine” și poate fi plasată în contextul istoric general cu mai puține riscuri de a da în bară. Până astăzi s-au scris doar articole de ocazie, inadmisibil de ideologizate, politizate și poetizate, s-au făcut doar aprecieri fragmentare omagiale, neînglobate într-o viziune istorică riguroasă de ansamblu. Istoria R. Moldova din acest deceniu a fost lăsată pe seama publiciștilor, oameni necomplexați de „rigorile genului”, care operează cu metafore, și nu cu un aparat categorial științific. Din acest punct de vedere publiciștii sunt cei mai mari falsificatori ai istoriei; ei au mistificat și au mitizat atât de mult perioada de timp discutată, încât istoricii serioși, care se vor apuca să scrie istoria acestui deceniu, vor avea de „rânit” mult din urma lor.

În general, noi suntem mari meșteri la confecționarea miturilor. În timp ce popoarele din jurul nostru își făceau/fac istoria la propriu și la timpul prezent, noi compuneam/compunem mituri, etalându-ne vocația folclorică și spiritul baladesc. Drept rezultat, după zece ani de delir politic, intrăm în mileniul trei cu o trăistuță plină cu metafore înlăcrimate și pupăm iconițe cu îngeri inventați. Astfel, moldovenii, care, în perioada de ocupație sovietică, au născut infinit mai mulți lingăi ai Moscovei decât disidenți, în acest deceniu „au pus pe post” cea mai „rebelă” clasă politică, astfel încât astăzi avem cel mai mare număr de bărbați ai neamului la metru pătrat din Europa, toți „lideri incontestabili” ai așa-zisei Mișcări de eliberare națională, despre care nu știm cu certitudine măcar atât – a existat ea în realitate sau este scoasă din trăistuța cu metafore a publiciștilor?

Îi rog pe cavalerii pixurilor, cu bila plină ochi de luciditate politică, să nu frece bila cu strigături fățarnice gen „Blasfemie! Cum să pui la îndoială sfânta noastră Mișcare de eliberare națională! Cum se poate să scuipi în obrazul sutelor de mii de oameni care au îngenuncheat în Piața Marii Adunări Naționale!?”. Calmează-ți bila, neam viteaz ai mânuitorilor independenți de condei! Nu pun nimic la îndoială și nici nu scuip în obrazul națiunii! Eu pun niște întrebări la care nu găsesc răspuns în trăistuța noastră cu metafore, niște întrebări la care istoricii încă n-au răspuns și care nici pe departe nu-s de interes exclusiv academic. Iată doar câteva dintre ele.

1. Ceea ce s-a întâmplat în R.S.S. Moldovenească, în perioada vizată, a fost o „mișcare de renaștere națională” sau o „mișcare de eliberare națională”, sau și una, și alta? Istoricul Ion Șișcanu folosește termenul „mișcare de renaștere și eliberare națională” (vezi lucrarea „Împotmoliți în tranziție”, Ed. „Civitas”, Chișinău, 1999). Istoricul Ion Țurcanu face uz de noțiunea „mișcarea democratică și națională” de la sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90 (vezi FLUX Cotidian, 20 iulie). Publiciștii vorbesc despre „mișcarea națională” sau despre „mișcarea de eliberare națională”. Dacă a fost o mișcare de „renaștere națională”, ce valori am „renăscut” noi în acest deceniu?; dacă a fost o mișcare de „eliberare națională”, de sub jugul cui ne-am eliberat în acești ani?

2. Ce orientare a avut „mișcarea noastră” – antirusească, antisovietică sau anticomunistă? Dacă și prima, și a doua, și a treia, cum se explică faptul că R. Moldova continuă să rămână și sub dominație rusească (internă și externă), și sub dominația comuniștilor (partidul comunist are cele mai multe mandate în Legislativ), și sub dominația fostei nomenclaturi sovietice și de partid – reprezentanții ei de calibru ocupă și astăzi posturile-cheie în conducerea R. Moldova.

3. Dacă a fost o „mișcare de eliberare națională”, ce scopuri a urmărit ea și câte din respectivele scopuri au fost realizate în acești zece ani? Cât a durat/durează această „mișcare de eliberare națională”: ea a luat sfârșit sau încă mai continuă? Dacă ea a existat, atât de vulcanică precum presupun unii publiciști, cum de a putut să fie distrusă de un om-doi și când, pe ce dată a fost ea „distrusă”?

4. Ce a însemnat în viața „mișcării” declararea independenței la 27 august 1991? A însemnat că Mișcarea de eliberare națională și-a făcut misiunea ei istorică, sau altceva?

5. Dacă „mișcarea” a fost distrusă, de ce spunem că mai continuă și astăzi? Dacă mai continuă, ce forțe politice stau în fruntea ei, ce scopuri urmăresc ele și de sub ocupația cui urmează să fie eliberată azi R. Moldova? Trebuie să spunem clar de cine suntem ocupați și care dintre partidele politice parlamentare și extraparlamentare reprezintă azi idealurile Mișcării de eliberare națională?

6. Dacă „mișcarea” nu a fost distrusă și ea mai există, care sunt obiectivele ei strategice: – consolidarea acestui stat înseamnă sau nu înseamnă fixarea definitivă a R. Moldova, aflată de facto în zona de dominație rusească, să opteze, concomitent, în speranța unei finalități dorite, și pentru „consolidarea statalității”, și pentru „integrarea europeană”? Poate oare o „mișcare de eliberare națională” din Basarabia să fie alta decât o Mișcare românească? Dacă o atare Mișcare nu poate fi decât una românească, câte din partidele politice de la Chișinău sunt unioniste? Sau pot exista și partide de orientare românească, dar antiunioniste? Dacă asemenea partide există, care dintre ele reprezintă Mișcarea de eliberare națională?

7. După zece ani de „luptă națională” lumea vrea să știe, vorba românului de peste Prut, „cine a tras”- cine a luptat și împotriva cui a luptat? La această „luptă” a participat și poporul cel prost sau numai frumoasa și deșteapta lui floare – intelectualitatea/publiciștii de la Chișinău?
8. De ce după zece ani de „luptă națională” Basarabia a devenit și mai rusificată și mai deznaționalizată? Cum explicăm situația că, pe măsură ce „ne integrăm în Europa”, R. Moldova aruncă din mers steagurile românismului, arborând în locul lor niște petici fără culoare?
9. De ce în ultimii ani naționalismul și patriotismul basarabean au devenit lucruri urâte, jegoase și periculoase atât pentru clasa politică de la Chișinău, cât și pentru cea de la București? Poate oare o „mișcare de eliberare națională” să existe fără naționalism?

Bineînțeles, noi, ziariștii, nu putem răspunde la aceste întrebări. Haideți să ne înțelegem că scrierea istoriei este, totuși, treaba specialiștilor și nu a publiciștilor și haideți să recunoaștem că avem stringentă nevoie de o istorie scrisă de istorici. Când istoricii tac, istoria o poate lua hăisa, lucru cu totul nedorit, pentru că mai devreme sau mai târziu istoria se răzbună pe noi. Iar noi, dacă e să mai pun și ultima întrebare, noi cine suntem? Făuritori de istorie sau consumatori de istorie? Vă rog frumos, nu vă grăbiți să răspundeți că suntem și una și alta, fiindcă iar facem publicistică. Să-i lăsăm pe istorici să-și spună părerea. Așadar, vă invit, dlor istorici, să purcedem, cu ajutorul lui Dumnezeu, la o discuție, pentru că, oricum, numai în discuții se naște adevărul.

21 iulie 2000
Fragment din cartea „Patria vuindă”, 2001

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *