Fericirea si nefericirea poetului

De ce poetul Grigore Vieru a fost un nelinistit chiar si in ultimii ani ai vietii? De ce nu s-a retras in spatele cortinei aurite a laudelor binemeritate sau a exegezelor ample si asiguratorii de clara statuare in contextul literar general romanesc, nu a stat proptit in vreun jilt de piele de forma tronului spre a da verdicte si a fi mentor de scoli literare, la care aspirantii la gloria Parnasului sa-si dramaluiasca biografiile? Ba mai mult: intristat de laude, el le-a dat acestor jinduitori prilejuri de altfel de interpretari, cand, in replica, afirma public: „N-am geniu si nici nu stiu daca sunt un mare poet”.

„Asta e!”, isi spuneau smenarii biografiilor lustruite la lumina opaitelor unor critici de gasca, care-i dau ghes literaturii cu istorii scrise pe apa. „Poate ca noi suntem mai buni ca el, mai mari”. Si l-au tot incoltit pe la adunari obscure sau in epistole colective, fluturate-n protapul inconsistentei lor. Sa-i lasam in plata Domnului, iar notiunea de geniu sa le-o restituim romanticilor, oricum e apanajul lor. Cat despre poezia lui Grigore Vieru, s-o plasam acolo unde ii este locul – alaturi de operele create de alti mari poeti ai generatiei sale: Nichita Stanescu, Nicolae Labis, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Cezar Ivanescu.

Valeriu Matei

A fost si un educator national

Grigore Vieru tinea foarte mult la intalnirile cu copiii, chiar si atunci cand era vorba numai de o clasa, un grup mai mic. Am calatorit odata la Bucuresti – trebuia sa participam impreuna la Adunarea Generala a Academiei Romane. Am urcat intr-un microbuz de ruta. N-am dormit toata noaptea, unde mai pui ca erau niste scaune neconfortabile. Am participat la adunare. Cand s-a incheiat, i-am spus: „Grigore, esti obosit, du-te si te odihneste-te”, la care el mi-a raspuns: „Nu. Trebuie sa plec imediat la Chisinau, pentru ca am o intalnire cu o clasa de elevi de la un liceu din Straseni si ma asteapta dimineata o masina la gara”. Punea un pret mare pe intalnirile cu copiii. Avea nevoie de aceste intalniri, dar si cu cei de toate varstele. Ele ii dadeau un fel de repere morale. Prin aceste intalniri, pe care nu le refuza, se impunea ca un adevarat educator national.

Imi mai aduc aminte cand, in perioada sovietica, se practicau asa-numitele decade ale literaturii sovietice. Venise la noi o delegatie de scriitori foarte reprezentativi pe atunci. Cingiz Aitmatov, David Kugultinov, Inav Draci s.a. Trebuia sa plecam la o intalnire cu elevii din satul Mingir, Hancesti. Acolo se apropie directoarea scolii de noi si ne intreaba: „Dar ce, Grigore Vieru n-a venit?”. Ii spun ca el a plecat in alta parte, cu un alt grup de scriitori. Si atunci, directoarea, ne zice cu sinceritate si tristete in glas: „Ei, degeaba ati venit, noi pe dansul l-am asteptat!”.

Acad. Mihai Cimpoi

O intamplare cu grigore vieru

La ora debutului generatiei lui Vieru, cel mai mare poet era considerat Emilian Bucov. Pusi pe glume, la o zi a Poeziei, ne-am apropiat, bine dispusi, de „titanul literaturii sovietice moldovenesti”. I-am intins cartea „Numele tau” de Grigore Vieru, recent aparuta, si l-am rugat:
– Emilian Nesterovici, va rog sa-mi oferiti un autograf.
„Maestrul” a luat cartea in mana si mi-a spus, senin:
– Tinere, eu sunt Emilian Bucov.
– Stiu, Emilian Nesterovici. Dar vreau sa am autograful dumneavoastra pe o carte buna.
Bucov a zambit si, om cu simtul umorului, mi-a spus:
– Citeste-ma, tinere. Si dupa aceea n-ai sa mai vrei sa-l citesti pe Grigore Vieru.
L-am citit pe Bucov si… l-am indragit si mai mult pe Vieru.

Nicolae Dabija
 

El ramane mereu aproape…

Vieru e atat de scump pentru noi, incat el ramane la timpul prezent. Eu inca nu m-am detasat de el. Pentru mine, Vieru exista. Nu pot sa scriu despre el la timpul trecut. Am avut o relatie deosebita cu Grigore Vieru. Mi-a prefatat prima carte de versuri – „Lucrare de control” – si, tot el, m-a lansat in ziarul „Literatura si Arta”. A doua mea carte se numeste „Salonul 33”, din simplul motiv ca atunci cand i-am facut o vizita la Spitalul Republican, unde era internat, se afla in salonul 33. Si tot in acel an, am implinit varsta de 33 de ani. Cand mi-a aparut cel de-al treilea volum – „Critica iratiunii pure”, la Editura „Cartea Romaneasca” din Bucuresti, Grigore Vieru a fost singurul poet din Chisinau care a participat la lansarea cartii dincolo de Prut. Pentru mine, Vieru este plecat undeva la Bucuresti, la Paris, in Statele Unite ale Americi ori in alte parti. Totusi, imi ramane foarte aproape. Chiar in zilele tragediei Vieru din anul trecut, am scris si i-am dedicat un poem.

Fauritorul de vise

Prin noaptea ce leaga muntii de mare
Vine Fauritorul de spatii solare.

In zorii curgand prin vai si pe dealuri,
Trece Fauritorul de idealuri.

El rupe cu dintii din marele intuneric,
Dezgropandu-si gandul de aur,
suflul cucernic.

Vine Fauritorul de scari si de trepte
Ca sa va suie in lumile mai drepte…

Sub ceruri cu ape si stele prelinse
Bate la geam Fauritorul de vise.

Bate soptind cu glas de om simplu si zeu:
„Eu sunt, nu va temeti!
Nu va temeti, sunt eu…”

Teo Chiriac

Grigore Vieru a scos spinul din sufleul neamului nostru

Prin anii ’80, eram cu Vieru in satul Lapusna. Dupa intalnirea de la scoala, de, ne pregateam de duca si numai ce vad ca un om alearga spre noi, zicand entuziasmat: „E-he-he, mai Grigore, tu esti?!”. Era un consatean de la Pererata mutat la Lapusna, Melniciuc imi pare ca-i spunea. Ba mai mult chiar, a umblat cu Vieru intr-o clasa cand erau mici. Bucuros, ne-a luat in ospetie si-l tot batea pe Vieru pe umar, spunandu-i: „Iti aduci aminte, tu mi-ai scos spinul acela din picior…. Ta-a-are ma durea, bre, si tu mi l-ai scos!”. Apoi, vesel, trecea la altele si iar se intorcea la spin. Vieru clipea din ochi: au trecut de atunci 40 de ani, dar nu vroia sa-l dezamageasca si dadea din cap, chipurile. tine minte.

Se vede ca asa a fost, ma gandeam, dar eu stiam mai multe decat omul acela simpatic: Vieru a scos spinul nu numai din piciorul lui, ci si din sufletul a sute de mii de copii basarabeni, ba chiar – din sufletul neamului nostru.

Spiridon Vangheli