Istorie

Iancu de Hunedoara – omul pentru care bat clopotele de amiază

Iancu s-a născut în jurul anului 1407 (după alte surse 1387) într-o familie înnobilată în 1409, pentru merite deosebite, de împăratul Sigismund de Luxemburg în calitatea acestuia de rege al Ungariei. Tatăl lui Iancu era român , Voicu, iar bunicul se numea Șerb. Mama lui Ioan a fost Erzsébet Morzsinai (Elisabeta de Margina). După obiceiul nobilimii maghiare, Voicu a luat numele de Hunyadi (de Hunedoara) când a primit, în 1409, de la Sigismund de Luxemburg domeniul și castelul Hunedoarei, drept răsplată pentru faptele sale de arme în luptele cu turcii.

Moartea prematură a regelui Albert de Habsburg a deschis o perioadă de frământări în Ungaria legate de succesiunea la tron. Nobilimea mică și mijlocie, în frunte cu Ioan Huniade, dorea în fruntea țării un rege capabil să o conducă în împrejurările dificile generate de expansiunea otomană. Alegerea acestora s-a oprit asupra lui Vladislav al III-lea Jagello, rege al Poloniei din 1434.

Acceptarea coroanei Ungariei de către Vladislav al III-lea al Poloniei, devenit astfel Vladislav I al Ungariei, la 6 martie 1440, venirea acestuia în regat, la 21 mai, și încoronarea sa la 17 iulie la Alba-Iulia, au dus la declanșarea unui război civil sângeros, în provinciile de vest, de sud și nord (astăzi Slovacia), care a durat până în 1441.

Devenind adevăratul conducător al grupării favorabile regelui Vladislav I al Ungariei, Iancu de Hunedoara a fost răsplătit din plin de acesta, demnitatea cea mai importantă ce i-a fost încredințată în 1441 fiind aceea de voievod al Transilvaniei. Astfel, el a reușit să imprime Ungariei o linie politică predominant antiotomană. Coroana maghiară, la insistențele papalității, organizează o cruciadă antiotomană, Cruciada de la Varna, în 1844, care se încheie cu un dezastru pentru creștini, regele Ungariei pierzându-și acolo viața.

La Dieta din februarie 1445 s-a format un guvern provizoriu, alcătuit din cinci căpitani generali, Ioan de Hunedoara primind în guvernare Transilvania, Banatul și Crișana. Deoarece anarhia rezultată ca urmare a acestei diviziuni a scăpat de sub control, Iancu a fost ales regent al Ungariei (Regni Gubernator) la data de 5 iunie 1446 în numele regelui Ladislau V.

În 1454, turcii au asediat Semendria, dar Iancu a repurtat o nouă victorie împotriva lor la Krusevac , unde i-a zdrobit cu desăvârșire. Miza cea mai mare era cetatea Belgradului, pe care sultanul Mahomed al II-lea se pregătea intens să o cucerească. La rândul lui, Iancu a luat măsuri pentru întărirea ei și a chemat oameni de la orașe și sate să ia parte la război. Pentru a avea un aliat în Țara Românească, l-a ajutat pe vărul său, Vlad Țepeș, să-și recapete tronul și a reușit să adune din Transilvania 20.000 de soldați și mici nobili. A izbutit să adune o armată de oameni simpli cu arme proprii, coase, furci, praștii de circa 28.000 de țărani cu toată opoziția nobililor și a orășenilor.

Asediul Belgradului de către turci a început la 4 iulie 1456 și a fost deosebit de puternic. Însă, flota cruciată a câștigat bătălia pe apă, distrugând, în 14 iulie, flota turcească, ce împiedica aprovizionarea orașului. Lupta decisivă s-a dat între 21-23 iulie. Atacul musulman a fost respins în 21 iulie, iar în 23 iulie creștinii atacau tabăra turcilor. Concepția strategică modernă a lui Iancu l-a ajutat să-l înfrângă pe sultan în ciuda raportului de forțe defavorabil creștinilor și să obțină cea mai mare victorie de până atunci a creștinătății împotriva turcilor. Ca omagiu, papa Calixt al III-lea elogiază victoria obținută de Iancu de Hunedoara ca fiind „cel mai fericit moment al vieții sale" și a ordonat ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa să fie trase în fiecare amiază. Această practică, a trasului clopotelor de amiază, este atribuită în mod tradițional sărbătoririi internaționale a victoriei în bătălia de la Belgrad, contra oștirii otomane a sultanului Mehmed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului.
Iancu de Hunedoara a murit în 11 august 1456, de ciumă, în tabăra de la Zemun. El este înmormântat la Alba-Iulia, în Catedrala „Sf. Mihail”. Pe piatra sa funerară stă înscris „s-a stins lumina lumii". Până și sultanul Mahomed al II-lea (Mehmed II) i-a adus omagiul său: „Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui, m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om".

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *