Rana pe care o port in suflet nu se va lecui niciodata, pana la moarte si chiar dincolo de moarte. Fiindca pierderea sotului a fost una subita. Fulgerator a plecat dintre noi. Cand pleca la Cahul, i-am zis: „Ia-ti pastilele, sa ai si pe maine-dimineata. El, insa, mi-a raspuns: „Dar eu nu vreau sa raman acolo. Ma intorc in seara”. Zic, cum sa te intorci? Spectacolul e seara tarziu. „Nu, imi spune el, spectacolul incepe la ora 17.00 si se termina la 19.00 si imediat ma intorc”. L-am petrecut, am vrut sa-i dau toate medicamentele, n-a vrut sa le ia si, a disparut…
A fost o mare tragedie pentru noi. Cand l-au luat cu salvarea de la locul accidentului, el mai reactiona, si-a pronuntat numele corect, iar la spital a spus si adresa gresita, si numarul de telefon. Abia dimineata am fost anuntata. Cand m-am dus, el era deja in coma. Am stat la spital doua zile si doua nopti, dar, spre marea noastra durere, nu a mai putut fi salvat… In momentul in care am aflat ca nu mai este, m-am facut stana de piatra si mi-am dat seama de responsabilitatea pe care trebuie s-o port de acum incolo – sa fac ceea ce si-a dorit el. Cand fac ceva, ma intreb: „Dar lui Grigore o sa-i placa?”.
As vrea sa pot realiza tot ceea ce si-a dorit el. A visat sa organizeze doua concerte mari cu interpreti de la noi si de peste hotare: unul la Chisinau si altul la Bucuresti. Cel de la Bucuresti a avut loc in mai, anul trecut, la Sala Palatului, cu peste 4500 de spectatori. A fost un concert de exceptie. Acum, cu sprijinul Ministerului Culturii, dar si al conducerii R. Moldova, am organizat si concertul de la Chisinau – „Strigat-am catre tine…”. Ne-am mai propus drept scop de a aduna bani pentru a-i inalta un monument la cimitir, costul caruia e evaluat la circa un milion patru sute mii lei. Am deschis si un cont special. Dar ceea ce mi-am dorit mai mult este ca lui Grigore sa-i fi placut acest concert.
…In casa e atat de pustiu fara el. Deunazi a fost pe la mine feciorul Calin si m-am prins ca-i zic Grigore. Mereu il astept. Acum si in veac. Ca sa-i simt prezenta, am inlocuit tablourile din casa cu portretele lui. Parca e cu mine, aici…
Ceea ce ma bucura mai mult este faptul ca oamenii nu-l uita. Le sunt recunoscatoare tuturor celor care au scris si scriu despre el – lui Constantin Tanase, Nicolae Dabija, protoiereului Ioan Ciuntu s.a. Ma intristeaza doar faptul ca in Romania s-a facut mai mult in memoria lui decat la noi – busturi, strazi rebotezate cu numele lui, un centru de cultura la Bucuresti, dar si unul in Spania. Oare sa fi avut dreptate cel care a scris in cartea de condoleante ca „Nu Vieru a murit, noi am murit”? Grigore a fost pentru noi stalpul neamului. De el ne sprijinim cu totii, de el ma sprijin si eu…
(Raisa Vieru, sotia poetului)
„Tata isi iubea mult nepotii”
Tata era un om foarte simplu, care putea sa discute de la egal la egal cu fiecare. Am fost martor cum dialoga cu savanti mari de la Academia Romana, dar si cu oameni simpli, pe care ii intalnea pe strada. Le asculta toate durerile pana la capat. Cu copiii discuta la fel de simplu si ei il intelegeau si-l iubeau. Stia sa dea tuturor din caldura sufletului sau.
In familie, cand eram mici, se straduia sa fie corect cu noi. Daca faceam vreo strengarie, ma mustra, daca nu – ma ducea in oras sa mancam inghetata. Muncea foarte mult la masa de scris. Cand tata scria, noi trebuia sa mergem in varful degetelor, sa nu-l deranjam, ori ieseam afara la joaca. La o poezie, imi spunea el odata, a lucrat mai bine de doi ani. Daca nu iesea bine, nu o publica. Revenea la text peste luni sau chiar ani de zile. Era foarte exigent. Intotdeauna a tins spre perfectiune. De cate ori venea la Bucuresti, intotdeauna trecea pe la noi. Ii placea cum gateste sotia mea, Nora, originara din Pitesti. Isi iubea mult cei trei nepoti, feciorii mei – Lucian, Cristian si Mihai. Odata cu plecarea lui din viata, simt un mare gol in suflet. Tata a fost un parinte ideal.
(Teodor Vieru, feciorul poetului, medic primar in Bucuresti, doctor in stiinte medicale)
„De cand a murit tata, am ramas copil doar pe jumatate…”
Vreau sa amintesc o cugetare mai veche de a lui tata, care spune urmatoarele: „Atunci cand o pierzi pe mama, nu mai esti copil”. Incep sa simt tot mai conturat un lucru: „Nici eu nu mai sunt, cel putin pe jumatate, copil”.
Cum o fi asta? Nu mai admiri stelele pe cer, nu mai vezi vise dulci, nu mai simti vibratia primaverii. Lumea devine una cu totul alta, fara luciu. Iar daca incerci s-o repictezi, atunci descoperi ca nu ti-au ramas decat cateva culori mate si stinse. Chiar daca iti pui ochelari roz pe nas, nici puterea lor nu mai provoaca culorile de altadata. Fara parinti, te pomenesti in viata cu niste ochelari de cal, care ti-o fac mai dozata. In cazul in care e mai usoara, totuna ti se pare sterila.
A trecut un an fara Grigore Vieru. Cred ca nu numai eu, ci o buna parte dintre noi nu mai suntem, pe jumatate, copii…(Calin Vieru)
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
