În culisele Istoriei: IREPETABILUL URECHE LA O SUTĂ DE ANI SAU AUTOPORTRETUL ARTISTULUI ÎN TINEREȚE

publicat în Istorie pe 26 Martie 2017, 07:38

E o mare tragedie să te naști om mare într-o țară mică. Este de fapt o axiomă confirmată prin destinul celui mai mare artist dramatic de la noi Eugeniu Ureche, care fiind artistul total, adică artist de dramă, prim-solist de operă, pictor scenograf, regizor și fotograf, artist plastic, sculptor, giuvaergiu, unul dintre pilonii de boltă ai artei noastre, n-a mai ajuns să aibă o stradă în Chișinău care să-i poarte numele. Dar în esență activitatea lui Eugeniu Ureche a fost o demonstrație certă că în Basarabia de până la 1940 s-a făcut artă veritabilă. 

Nașterea lui rămâne a fi o istorie dramatică, de fapt ca și întreaga lui viață:

„Totul ce am făcut a fost pentru liniştea sufletului meu...”

Tata făcea în ’19 armata la Orşa, în Belarus, şi a adus-o pe mama la Hârtop, la bunici, să nască. Din câte ştiu, m-am născut la 7 martie la Hârtopul Mare, Criuleni. Dar bunicii n-au primit-o, şi el a dus-o la o soră de-a bunicii, unde m-a născut. Nu ştiu cum însă, când lipsea tata, s-a iscat o ceartă şi mama m-a luat şi a plecat la Orşa, unde am şi fost botezat. Apoi a început în ţară zaveră. Şi tata ne-a adus iarăşi la Hârtop. Iar prin 1918-1919, părinţii s-au îmbolnăvit de tifos şi s-au mutat la Chişinău. Aici tata a intrat în slujbă la biserica Sf. Gheorghe. El a fost un om foarte talentat. Poate mai talentat decât mine. Avea aptitudini la matematică, era şi cântăreţ, şi dirijor de cor. Părintele Berezovski l-a trimis la Conservator să facă teoria muzicii, clasa compoziţie şi armonie. Tata punea pe note orice. Toate liturghiile au trecut prin inima lui.
De mic copil am trăit în lumea oamenilor religioşi. Printre preoţi şi diaconi. Fiind protopsalt la catedrală, pe tata au vrut să-l facă protodiacon. Dar mama a spus categoric: „Nu!”. Şi aşa a rămas.”

Și tot acolo mărturisește cum teatrul s-a cuibărit în sufletul lui:

„...Deşi îmi plăcea teatrul şi frecventam spectacolele de la Naţional, niciodată nu m-am gândit că voi ajunge actor. Visam să fiu cântăreţ. La şcoala primară cântam în cor, recitam poezii. Cântam ca orice copil şi acasă. Exista pe atunci un cor de cazaci - „Jarov”, în America, şi cânta un cântec „Jilo dvenadţati razboinikov”. Aveam şi noi placa cu această baladă. Într-o zi cântam la bucătărie. Fereastra casei noastre dădea spre vecini. Şi iată văd ivindu-se în fereastră o figură cu păr cărunt şi încă vreo câteva feţe. Ascultau. „Haraşo, haraşo, zice cel cu cap alb, davai, davai!”. Era Gavriil Atanasiu, fost mare bariton de operă, care făcuse canto în Italia, la Cotoni. Luase şi o medalie de aur. Vă imaginaţi, însuşi Atanasiu! Era în primăvara lui 1934. Toată vara şi până în toamnă am făcut cu maestrul pregătirea pentru admitere la conservator. Şi am reuşit. Peste un an eram de acum în anul III, la canto şi chiar la profesorul Atanasiu. Pentru puţin timp, ce-i drept, pentru că nu mult după aceea s-a îmbolnăvit. Am fost preluat de cunoscutul pe atunci cântăreţ Aleksandr Antonovski de la Teatrul Mariinski din Sankt-Petersburg. Aşa am ajuns la conservator.

Oamenii aceia erau mecenaţi. Luau bani pentru lecţii numai de la cei avuţi. Dar când venea un tânăr de o condiţie materială ca mine îi acordau toată atenţia, şi nu-i luau niciun ban. Am fost scutit de plăţi şi la conservator, fiind elev al doamnei Dicescu. Acest lucru nu se poate uita.

În 1938 am terminat conservatorul la dramă. Dar lecţiile de canto le-am continuat până au venit ruşii. L-am terminat la compozitorul Gherşfeld. Aşa că în teatru am ajuns nu întâmplător. La conservator am avut o pregătire serioasă.”

Consemnare: Ion Ţâbuleac
(Providenţa artistului. Eugeniu Ureche: actor, regizor, artist liric şi plastic, Chişinău, 2006, ed. îngrijită de Ion-Gheorghe Șvitchi.)

Debutul lui a fost unul de bun augur.
„...Am început să joc prin 1935. Primul spectacol în care am jucat a fost Ursul lui Cehov cu Margareta Disconti. E vorba de fiica contelui Disconti, compozitor, profesor de canto la Conservator. Apoi au urmat Bastonul fermecat, Rămăşagul, Comoara, Prometeu. Iar pentru Aida am făcut decorul şi am jucat în rolul lui Ramfis. (Iar Claudia Babac în rolul principal. Ooo! Copii, acel Ramfis, Doamne, unde-s anii aceia!... Claudia Babac a jucat şi în Vântul Libertăţii. Ce soprano dramatic miraculos!...)
Am fost fericit cu adevărat când au apărut primele recenzii la spectacolul Ursul. L-am jucat pe Smirnov. L-a scris cântăreaţa Lidia Lipkovskaia. N-am mai făcut nici eu totul din aur şi argint, dar anume atunci mi s-au închinat primele ditirambe. Poate le meritam. Ce ani erau, Doamne, ce ani!...”

Un crochiu – Tamara Ciobanu, scris de Eugeniu Ureche demonstrează afecțiune pentru colegii de generație:

„Amintiri dintr-o tânără toamnă...

....au trecut 60 de ani de când am făcut cunoştinţă cu Tamara Ciobanu. Memoria mea se limpezeşte încetul cu încetul şi parcă văd aievea trecutul depărtat. Era tot luna noiembrie, numai că în 1934, la Conservatorul „Unirea” – la o lecţie de solfegiu a profesorului Gâdei, pe urmă la clasa de dicţie a doamnei Dicescu, directoarea Conservatorului „Unirea”, care o pregătea pentru a fi solistă de operă...
... Ca vocalist, i-am fost partener în opera Faust de Guno. Dumneaei o cânta pe Margareta, eu pe Mefisto. A fost cântat şi jucat actul trei şi scena din biserică. Când a fost montată pe scena Conservatorului Traviata, ea o cânta pe Anina, eu – pe doctor. Cu altă ocazie, doamna Dicescu o pregătea pentru rolul lui Madam Baterfly – Cio-Cio-san. A cântat marele duet din actul întâi cu L. Bocsan. Lua parte şi în spectacolele de dramă, în roluri secundare: Ursul de Cehov, Comoara de V. Eftimiu, Părăsita ş.a., unde îmi era parteneră.

Ne pregăteam să ştim a cânta în duete, terţele, sextele din diferite opere pentru perfecţionare (şi pentru bani, desigur). Am cântat câţiva ani în corul Catedralei sub conducerea preotului, compozitorului, pictorului, profesorului Mihail Berezovski. Cam acestea aş putea spune în câteva fraze despre începuturile noastre din acei ani îndepărtaţi ai tinereţii de demult.

(Providenţa artistului. Eugeniu Ureche: actor, regizor, artist liric şi plastic, Chişinău, 2006, ed. îngrijită de Ion-Gheorghe Șvitchi.)

Eugeniu Ureche nu doar picta, el ştia să vadă multe dincolo de om:

„Ochii pe care nu pot să-i uit...

În cele ce pot să povestesc, vreau să aduc un omagiu talentatului compozitor moldovean Eugeniu Coca, omului cu ochii cei mai calzi şi binevoitori pe care i-am cunoscut vreodată, mereu zâmbind şi radiind din adâncul sufletului său bun.

...Ne-am mai întâlnit cu E. Coca tot în această sală, la concertul de gală oferit de marele maestru al viorii G. Enescu. După aceasta ne-am revăzut de-acum pe scena Teatrului Moldovenesc, în toamna anului 1940. Eram actor al acestui teatru. Se monta piesa lui V. Macreev Vioara huţulului, în regia lui Radin. Muzica urma să fie scrisă de E. Coca. Am avut ocazia să asist la explicaţiile regizorului privind muzica şi locul ei în spectacol. Şi iarăşi, ochii maestrului, ochii inteligenţi, arzători, sfredelitori, care priveau şi înţelegeau totul de la prima explicaţie. Vroiam mult ca maestrul să scrie un cântec pentru rolul pe care îl interpretam, Martin Gomon, tăietor de lemne. Dar nu era locul şi cazul. După o scurtă deplasare prin văile Ceremuşului, Bucovina, s-a întors cu un bogat material folcloric, pe care l-a prelucrat, l-a trecut prin filiera sufletului său mare, compunând mai apoi o muzică ce ne-a impresionat adânc pe toţi. Mie mi s-a întipărit în memorie şi mi-a lăsat o urmă adâncă în suflet muzica pentru vioară solo din actul I, pe care o cânta bătrânul huţul orb. Era o melodie care plutea, zbura, tremura, plângea, striga, trezind sufletele huţulilor şi pe-ale noastre. Nu ştiu, dacă s-a păstrat această partiţie de vioară. Vreau să spun că reuşita, succesul spectacolului jucat s-a datorat în mare parte muzicii pe care o scrisese Eugeniu Coca.

O altă întâlnire cu maestrul am avut-o de acum după război, în toamna lui 1945, tot la Teatrul Moldovenesc. Se lucra la piesa lui I. Cutcoveţchi şi L. Corneanu În văile Moldovei, regizor V. Gherlac, coloana muzicală fiind semnată de E. Coca. Era un spectacol despre lupta eroică a poporului moldovenesc împotriva cotropitorilor fascişti. Muzica, pot spune, avea virtuţile unui spectacol de operă populară, cu cântece, duete chiar şi arii. La scrierea baladei copacului, pe care o interpretam în rolul lui moş Partene, am asistat personal. Veneam cu maestrul acasă la d-lui pe strada Viilor. Şedeam împreună seri de-a rândul, discutam de-ale vieţii până noaptea târziu. Eram fascinat, ca şi în tinereţe, de ochii care îţi vorbeau de atâtea lucruri...

(Providenţa artistului. Eugeniu Ureche: actor, regizor, artist liric şi plastic, Chişinău, 2006, ed. îngrijită de Ion-Gheorghe Șvitchi.)

La apusul vieţii, marele artist, conştient de realitatea în care se află teatrul, constata cu amărăciune:

„S-au pierdut iremediabil urmele marilor personalităţi”

„...Prin 1925 familia noastră s-a mutat cu traiul într-o casă de pe strada Mihai Viteazul, actualmente Mihai Eminescu, într-un imobil ce se afla vizavi de Teatrul Naţional. Pe când locuiam în această casă, mama lua actori în gazdă. La noi a stat Costache Antoniu, iar la vecini Theodoru, care l-a jucat pe bătrânul Karamazov, în fiecare zi pe la el venea Constantin Mitru, actorul Nicolae Soreanu, prieten cu Sadoveanu şi N. Dunăreanu. La noi în gazdă a stat şi Semo, care l-a jucat pe Smerdeakov în Fraţii Karamazov. El a stat la noi trei ani, venea în fiecare iarnă cu familia, avea o fetiţă pe nume Sorana. În ultimul timp fusese director la studiourile cinematografice de la Bucureşti. Dintre actriţe mi-o amintesc bine pe Tanţa Braun, pe doamna Kosmacevski, profesoara mea de la Conservator, ea era interpretă şi regizoare în acelaşi timp, a montat toate piesele acestea ruseşti, fiindcă ştia şi regie pe lângă toate... De la acest teatru, din păcate, chişinăuienii şi-au luat rămas bun.

De fapt, Chişinăul era un oraş teatral, tineretul, studenţimea şi elevii frecventau mereu teatrul, veneau mai ales la matinee, care duminica începeau la ora trei, iar când li se permitea, veneau şi la spectacolele de seară. Dar seara biletele erau scumpe. De prin ’25-’26 am început să frecventez şi premierele, căci actorii care stăteau la noi în gazdă mă luau şi pe mine la toate spectacolele. Nu m-am gândit niciodată că va fi cumva actor. Totul s-a petrecut absolut întâmplător şi pe alte căi.

– Se pare că după desfiinţarea Naţionalului se formase un gol în spaţiul teatral al Chişinăului. Au fost întreprinse ulterior anumite acţiuni pentru a compensa această „criză teatrală”?

... Cu această ocazie mi-am amintit de Aurel Ghiţescu şi de Ovid Brădescu. Soarta lui Ovid Brădescu a fost tragică – în momentul culminant din spectacolul Tatăl, atunci când familia îl bagă în cămaşa de forţă, declarându-l nebun, el trebuie să moară scenic. Într-un ziar am descoperit odată următorul anunţ: „Actorul iubit publicului chişinăuian, Ovid Brădescu, cunoscut mai ales prin rolul lui Protasov, a murit în momentul culminant din spectacolul Tatăl după piesa lui A. Strindberg. Când a trebuit să moară scenic, el a murit cu adevărat, aşa o stare sufletească a avut acest actor extraordinar...”...

...– Ne-aţi descris acum un palpitant anturaj cultural al Chişinăului antebelic, ale cărui tradiţii, din păcate, nu au fost perpetuate în arta Moldovei de după război. Să fi fost chiar cu neputinţă, în pofida „cortinei de fier”, să fie preluate şi dezvoltate cele mai bine experienţe ale artei scenice din Basarabia interbelică?

– Cei care au continuat să activeze în domeniul teatrului şi în perioada postbelică au fost foarte puţini. Ion Câmpeanu a murit de foame la Kokand, unde se evacuase teatrul în timpul războiului... Au mai rămas Cherbiz, Vacs, Borş, cvartetele muzicale. Tradiţia? Ea nu a reuşit să se constituie, să se înfiripeze, de fapt, fiindcă toate generaţiile care au absolvit Conservatorul s-au risipit, neajungând să se afirme în arta noastră – unii au pierit în timpul războiului, alţii au emigrat.

Ar fi trebuit, bineînţeles, să nu fie ignorate acumulările culturii basarabene... Dar totul a fost dat uitării, căci se susţinea că la noi, teatrul a început cu spectacolul Între furtuni cu V. Gherlac şi T. Gruzin. Tot ce ţi-am povestit acum a fost dat uitării în mod intenţionat, de parcă nici nu ar fi existat cultura acestor 22 de ani ai Basarabiei.

Consemnare: Nelly Harabara
(Providenţa artistului. Eugeniu Ureche: actor, regizor, artist liric şi plastic, Chişinău, 2006, ed. îngrijită de Ion-Gheorghe Șvitchi).
Acest autoportret nu-i decât o fațetă din marele ciclu pe care ni l-a lăsat moștenire irepetabilul Artist și Om, Eugeniu Ureche...