Istorie

În culisele Istoriei: Un Şolohov al Basarabiei

Era aproape necunoscut, atunci când am încercat să-i găsesc fişa personală, nimeni n-a putut da de urmele ei.
Şi-au amintit de el doar regizorul Valeriu Gagiu, actorul Mihail Bădicheanu, pictorul Constantin Bălan şi operatorul Ion Bolboceanu. Şi-au amintit fiindcă în cariera lor cinematografică au utilizat procedee sugerate de Al. Tambur.
Multe fapte istorisite de Al. Tambur, cu anii, s-au retopit în formule mitologice. Dar am luat note şi, mai târziu, am reuşit să separ adevărul vieţii de adevărul artistic:
„Tambur era ofiţer. A început războiul civil şi el era de partea albilor. Când războiul era pe sfârşite şi-a pus hainele în două borcane şi a trecut Nistrul înot. Pe mal, a fost prins de grănicerii români şi ei i-au luat unul dintre borcanele cu haine. A plecat la Bucureşti, apoi a venit la Chişinău. Ducea o viaţă mizerabilă şi Pan Halippa a fost acela care l-a ajutat să se aranjeze. A scris două cărţi: una artistică, iar alta împotriva bolşevicilor şi chiar a lui Stalin. Constantin Bălan, după cele povestite de operatorul Proskurov, afirmă că ar fi vorba despre volumul Stalincat – Stalin – Călău, prin analogie cu Stalingrad. Pentru această carte, a început să fie căutat de serviciul de recunoaştere sovietic. Când războiul era pe sfârşite, s-a retras împreună cu familia la Prahova. A plecat în munţi cu o echipă de geologi. Dar, în cele din urmă, a fost găsit şi închis în beciurile securităţii româneşti, în aceeaşi cameră cu dl Petrescu, liderul de partid interbelic şi cu S. Lemeşev, vestitul cântăreţ rus. Atât în siguranţă, cât şi în partid, situaţia era dominată de evrei. Şi atunci când, la Ungheni, a fost dat pe mâna siguranţei sovietice, a rămas trăsnit că pe tot parcursul drumului, iar ei au făcut acest drum cu trenul, securistul care-l însoţea îi înjura pe evrei. Aici politica era alta.
Nota bene: la Ungheni, peste cătuşe i-a fost aruncat un impermeabil şi nimeni nu s-a priceput că el e arestat.
La Chişinău, la securitate, i se organizează o întâlnire cu Pan Halippa, fiind de faţă Iosif Mordoveţ, şeful securităţii din RSSM. Încercau să scoată din el dovezi împotriva lui Pan Halippa. Acesta, chipurile, ar fi finanţat pe atunci editarea unor cărţi antisovietice. Şi alte păcate. Şi, desigur, la bătaie se punea cartea.”

Aceste rânduri le-am trecut pe hârtie în diferite momente din anii 1988 şi 1989. Chiar dacă unele lucruri nu s-au adeverit sută la sută, important este faptul că ele au un suport documentar, iar documentele vor schimba accentul şi le vor orândui pe toate.
S-ar părea că viaţa lui începuse sub o stea norocoasă. S-a născut la 8 decembrie 1901 în satul Bolotina, judeţul Bălţi, în familia lui Petru Tambur (decedat în 1922) şi a Sofiei Tambur (decedată în 1918). Tatăl era felcer în sat şi, în 1913, a hotărât să plece în Rusia, unde era mai mult pământ. S-au stabilit în regiunea Kuban, staniţa Nijne-Bakanskaia. În acelaşi an, se înscrie la învăţătură în şcoala medie, de unde este admis să studieze la şcoala politehnică din Krasnodar, pe care n-a mai reuşit s-o absolve.
Începe revoluţia din 1917, încep marile frământări în Rusia, şi în acest cazan uriaş în clocot, este prins şi basarabeanul Tambur care serveşte, pe rând, în Armata Albă şi în Armata Roşie. În 1923, rămas singur, fără părinţi, ia decizia să se întoarcă acasă, în Basarabia, gând realizat cu multe peripeţii, uneori, riscându-şi viaţa.

În dosarul lui nr. 6296, care se păstrează la Arhiva MSM a RM citim (interogatoriul luat la Chişinău pe 8 octombrie 1952) următoarele mărturisiri biografice, provocate de întrebările căpitanului de securitate Popov:
R: – Din ziua naşterii şi până în 1911, am locuit în satul Bolotino, Bălţi, de fapt, în scurt timp după naşterea mea, părinţii s-au stabilit în satul Glodeni, unde am şi umblat la şcoală. Din 1911 până în 1913, am frecventat o şcoală medie din Chişinău. În 1913, părinţii mei s-au stabilit în regiunea Krasnodar, staniţa Nijne-Bakanskaia, şi, împreună cu ei, am plecat şi eu. Din 1913 până în 1917, am învăţat în şcoala medie din or. Krasnodar, iar din 1918 până în 1919 – în or. Stavropol. Toamna, în 1919, am trecut cu traiul la tatăl meu, în staniţa Nijne-Bakanskaia, mama a decedat în 1918.

Î: – Aţi servit în armatele albe?
R: – Da, am servit în armatele lui Denikin.
I: – Când anume şi în care unităţi?
R: – În ianuarie 1920, m-am înscris voluntar în armata lui Denikin şi am fost în rândurile acestei armate până la fuga ei din regiunea Krasnodar, în luna martie 1920. În această armată, am fost soldat de rând într-un regiment ingineresc de rezervă.
Î: – Unde v-aţi aflat în continuare?
R: – În luna martie 1920, rămăşiţele armatei zdrobite au fugit peste hotare, iar eu m-am întors la tatăl meu în staniţa Nijne-Bakanskaia şi, prin 1921, am fost admis la învăţătură la tehnicumul din Severocaucaz, unde am învăţat un an, după care am fost încorporat în Armata Roşie.
După demobilizarea din Armata Roşie, m-am întors la tatăl meu în staniţa Nijne-Bakanskaia şi, în acelaşi an, 1923, aproximativ peste două luni de la demobilizare, am fugit din Uniunea Sovietică în România.
Î: – Din care motive aţi fugit din Uniunea Sovietică în România?”

Pentru această întrebare, are trei răspunsuri. Dar nici unul dintre acestea nu-l satisface pe anchetator şi sunt convins că ele nu corespund nici cu „adevărul adevărat”, tăinuit de cel anchetat.

Primul răspuns e banal:
„Am fugit din Uniunea Sovietică în România, fiindcă m-am certat cu tatăl meu.”
Al doilea răspuns e şi mai puţin convingător:
„Am fugit din Uniunea Sovietică în România din prostia mea.”
Al treilea răspuns poartă nişte acorduri grave la o întrebare profund provocatoare:
„Î: – Aţi fugit din Uniunea Sovietică în România din motivul atitudinii duşmănoase faţă de puterea sovietică. Recunoaşteţi acest fapt?
R: – Nu recunosc. Faţă de puterea sovietică nu sunt ostil şi n-am săvârşit nicio crimă împotriva Uniunii Sovietice.”
Motivul reîntoarcerii lui la baştină îl văd legat, în primul rând, de dorinţa de a revedea Basarabia părăsită în copilărie şi care, în timpul calvarului războiului civil, în amintirea lui Alexandru Tambur, luase proporţia unui Pământ al Făgăduinţei. Şi, de fapt, tot restul vieţii, după 1944, el a plătit cu ani de suferinţă pentru curajul reîntoarcerii…
Despre Alexandru Tambur s-a scris destul de mult în perioada interbelică, şi culorile utilizate erau preponderent optimiste:
„Domnul A. Tambur e un viguros talent epic basarabean şi, ca mai toţi mânuitorii de condei din Moldova de la Nistru, necunoscut încă publicului nostru cititor. Dar istoricii literari nu-şi bat capul să afle rosturile scrisului românesc din stânga Prutului. Nu se făuresc acolo capodopere, rămânând să mucezească în rafturile unor biblioteci. Nu! Dar o atenţie mai deosebită merită aceste expresiuni ale duhului moldovenesc din Moldova lui Ştefan cel Mare. Chiar de ne-ar bate în ochi numai părţile rele, şi totuşi, evidenţiindu-le, tinerele talente mărginaşe ar căuta să se îndrumeze pe căile perfecţiunii…” (Theodor Iovu. A. Tambur.//Ofensiva, an. I, nr.2 din 20 iulie 1935).
De fapt, autorul articolului este G.N. Viforeanu, scriitor şi publicist din Cubolta, judeţul Soroca şi semnat cu unul dintre pseudonimele sale.
Un alt cuboltean, Sergiu Grossu, i-a satisfăcut setea de publicare, editându-i în revista sa Flori de stepă povestirea Pe drum (1938).

În fişierul lui bibliografic figurează mai multe lucrări editate în perioada interbelică: Povoljanca (Bălţi,1938), Bandiţii (Bălţi, 1938), Alb şi roşu (Bălţi, 1938), Osândiţii la moarte (Bălţi, 1938), Spre Golgota (Bălţi, 1939), toate aceste ediţii având un generic comun: Povestiri din viaţa sovietică.
Revista Viaţa Basarabiei (1940, nr.1) comunica cititorului:
„Alex. Tambur, cunoscut prozator, a finisat noul său roman Învierea despre scrierea căruia informa încă în nr.9 din anul 1935.
De sub pana aceluiaşi autor au mai ieşit nuvelele: O plimbare „În lumea cealaltă” (Viaţa Basarabiei.-1940.-nr.9-10.), Hoţul (Viaţa Basarabiei.-1940.-nr.11-12.)
În afară de aceste lucrări, a mai tipărit Judecata lui Linci, căreia nu i-am putut stabili anul apariţiei, şi a publicat la Odesa, în 1942, Probujdenie (Deşteptarea), în limba rusă, care a mai avut o ediţie la Bucureşti în 1943. În 1942, i-a apărut volumul Crizantema de la frontieră (Chişinău, 1942).
Acestor cărţi de asemenea li se potrivea genericul neanunţat, dar care plana deasupra scrierilor lui Alexandru Tambur – Calvarul vieţii sovietice.
Puţini prozatori au riscat să descrie exodul basarabean şi mai ales viaţa refugiaţilor, relaţiile lor cu pământul părăsit. Crizantema de la frontieră este mai degrabă o nuvelă cinematografică, cu eroi abia schiţaţi, dar cu multă acţiune şi foarte mult dramatism.
Nimeni dintre scriitorii basarabeni n-a fost mai informat decât el, nimeni n-a înţeles mai bine şi n-a simţit pe propria-i piele ce fel de regim s-a instituit în Rusia Sovietică. Nostalgicii imperiului cu vechile lui ritmuri şi tradiţii formate pe parcursul anilor nici nu bănuiau că Rusia şi-a schimbat faţa peste noapte. Oamenii de jos, odată ridicaţi, au schimbat nu numai fizionomia ţării – au schimbat şi esenţa ei. Accentul a căzut pe alte valori. De aceea, scrierile lui Al. Tambur erau privite ca un fel de literatură de propagandă antisovietică…
Dar de fapt paginile scrise de el sunt o literatură veridică, durută şi extrem de dură. Nimeni dintre scriitorii sovietici, poate cu excepţia emigranţilor sau funcţionarilor fugiţi din Rusia Sovietică, n-a scris aşa.

Tribunalul militar Odesa i-a dat lui Al. Tambur pedeapsa maximă posibilă în acel moment – 25 de ani de lagăr la Vorkuta. Norocul lui că în acea vreme fusese abrogată pedeapsa cu moartea…
Dar între timp moare Stalin. La 3 octombrie 1956 este eliberat din lagăr în baza decretului de amnistiere emis la 14.IX.1956. Dar nu i s-a permis să se întoarcă în România, aşa cum prevedeau acordurile semnate de ambele ţări. Şi-a ales ca loc de trai Chişinăul, dar n-a încetat să-şi caute dreptatea. Procurorul regiunii militare Odesa l-a repus în drepturile sale de cetăţean român, dar organele de interne din Chişinău n-au reacţionat la acest gest, l-au declarat cetăţean sovietic şi i-au dat paşaport. În 1958, l-au chemat la direcţia de paşapoarte a MI a RSSM şi i-au înmânat „paşaport fără cetăţenie”. A scris mai multe cereri de repatriere la Ambasada României de la Moscova, în care ruga să i se permită revenirea la cetăţenia română şi la familia care locuia în România. Ambasada i-a refuzat repatrierea.
Treptat, laţul s-a strâns. Având paşaport fără cetăţenie, el nu avea dreptul să se deplaseze în afara Chişinăului fără permisiune. O călătorie la Durleşti trebuia obţinută prin cerere la secţia de miliţie. Scos „la hat” de hărţuielile autorităţilor, în 1963, el scrie cerere de obţinere a cetăţeniei, gest mult aşteptat de organele sovietice, care în acest fel au închis tema Tambur. Toate speranţele lui de a se reuni cu familia au eşuat. A rămas închis pentru totdeauna în cea mai mare închisoare din lume – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.
A trimis explicaţii lui Nikita Hruşciov, procurorului general al URSS, și procurorului RSSM, Rudenko, dar fără niciun efect.
Într-o scrisoare adresată procurorului RSSM, scria nişte rânduri de mare adevăr: „Locuind în Kuban, în anii 1913-1923, am fost martor al evenimentelor revoluţionare şi al războiului civil care se perindase pe acel teritoriu. Am descris câte ceva din cele văzute şi auzite de mine în acele vremuri. Dar în scrierile mele nu-i niciun gram născocire, atacuri şi clevetire la adresa puterii sovietice. În ele este numai purul adevăr, unor foarte brutal în unele scene, dar asemănătoare cu ele nu se întâlnesc nici în romanul lui M. Şolohov Donul liniştit.
S-a stins din viaţă la Chişinău, într-un adânc anonimat. Uniunea Scriitorilor nici n-a dorit să se intereseze de trecutul lui literar. A murit la 18 iunie 1984, la Chişinău, şi ultima lui soţie, o rusoaică care nu cunoştea româna şi privea suspect preocupările lui literare, a aruncat la gunoi toate manuscrisele pe care el le „dădăcise” până în ultima clipă a vieţii. Se zice că scria nişte piese de teatru, care nu vor mai ajunge pe scenă… Aşa cum revenirea lui Alexandru Tambur pe scena literară întârzie ori nu se va produce niciodată… Dar e mare păcat, căci proza lui oscilează între adevărul artistic şi cel memorialistic, şi mi se pare un material ideal pentru a reconstitui o epocă atât de controversată cum a fost cea sovietică.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *