Istorie

În culisele Istorie:O efigie ce nu poate fi uitată

Dar el a reușit să realizeze mult mai multe lucruri importante. A scris publicistică la ziarele din Chișinău și Odesa, pagini în care demonstra importanța organizării navigației fluviale pe râurile Nistru, Prut și Dunăre. Și când a izbutit să-și vadă visul împlinit, avântul economic al Basarabiei a demonstrat veridicitatea opțiunilor sale. S-au deschis mii de locuri de muncă, a sporit evident exportul produselor basarabene, s-a schimbat nivelul de viață. Și ceea ce el a prognozat în paginile de ziar a devenit realitate.

Chiar și după Unire, el a continuat să demonstreze importanța căilor fluviale prin articolele publicate în ziarul „Bessarabia”: „Căile acvatice” (nr.6, din 23 martie 1919), „Calea acvatică dunăreană” (nr.8, din 27 martie 1919), „Calea acvatică a Prutului” (nr.26, din 4 mai 1919), „Circulația navală pe Cuvurlui și Ialpug” (nr.31, din 13 mai 1919), „Linia Nistrului și portu Burnas” (nr.50, din 6 iunie 1919), „Porturile Jebreni și Burnas” (nr.71, din 2 iulie 1919), „Căile feroviare ale Basarabiei” (nr.82, 17 iulie 1919), „Producția de conserve”(nr.122, din 23 mai 1920) ș.a.
El a fost unul dintre adepții și organizatorii cooperației în Basarabia, fapt recunoscut public de Vasile Ghenzul, cel mai important partizan al cooperației.
Gavriil Bezviconâi a făcut pictură și lucrarea lui „Autoportret” a fost inclusă în rândul realizărilor artistice din epocă, păstrată la Iași în colecția Gheorghe și Tatiana Bezviconi.
Tot el a scris frumoase și foarte importante pagini de memorii, care au apărut postum în revista „Din trecutul nostru” (august-septembrie, 1939) cu titlul „Patruzeci de ani din viața Basarabiei, 1877-1917. Însemnări pe marginea amintirilor tatălui meu”. Publicație pregătită pentru tipar de Gheorghe Bezviconi.
A lăsat urmași care fac cinste Basarabiei, fiul Gheorghe, cel mai mare genealogist român al secolului XX, și nepoata Elena Uță-Chelaru, artist plastic, membru a câtorva academii de arte.
În cartea lui Gheorghe Bezviconi „Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru” (București, 1943), la pag. 181-182 găsim informații genealogice despre familia tatălui său:


„21. Bezviconi (Bezviconnîi, Bezveconnîi), ucraineni din Sorocinţi (Poltava), urmaşii colonelului Adam Bogusz, nobil polon al blazonului «Polkozic»; căsătorit cu o fată din cazaci şi exilat în Ucraina, şi-a zidit o casă, în stradă «fără ferestre» – «Bezvicon» (Nota din arhiva istoricului A.A.Scalcovski.Com. de arhivarul Eugen Mih.Ivanov).
Gavriil, născut la 24 martie 1860 la Sorocinţi, decedat la 30 aprilie 1937 la Chişinău. Studii la pensionul nobilimii din Poltava şi la Institutul din Gluhov. Funcţionar la căile ferate din Harkov (1880-1888). Şef de control al Navigaţiei pe Marea Neagră la Odesa, agent principal la Ismail (1896), inspector g-1 şi organizator al navigaţiei din Basarabia (Marea Neagră, Dunăre, Prut şi Nistru), publicist economist, pionier al cooperaţiei, epitrop de onoare al Uniunii soc. de credit din Sudul Basarabiei (1912), director onorar în Comitetul epitropiei închisorilor, ajutor al amiralului M. Vesiolkin – şeful Expediţiei cu însărcinări speciale de pe frontul Dunării (1914-1916), preşedinte de onoare al asoc. «Înţelegerea» a ofiţerilor de rezervă (1918) etc.
Căsătorit: a) Alexandrina Alexe Turcianinov (1860-1903), moşieriţă din Harkov; si b) Sofia Pigulevski (născută la 20 martie 1876 la Jitomir, decedată la 2 aprilie 1934, doctorandă în litere la Petersburg și Paris, fiica dr. Leon Leonte Pigulevski, premiat al Academiei Militare de medicină din Petersburg, medic-şef al Volyniei.

Paginile de memorii scrise de Gavriil Bezviconâi au parfum literar și concomitent sunt bine documentate. Am selectat un capitol despre anul 1917, foarte sugestiv pentru noi:

„Ecourile revoluţiei la Chișinău

În oraş era o zăpăceală generală. Feţele oamenilor trădau spaimă şi tristeţe. Seara, locuitorii nu ieşeau din casă. Pe străzile slab iluminate, nu circulau decât grupuri de „tovarăşi”. Ziua aceiaşi tovarăşi, bine dispuşi, colindau oraşul, intrau prin curțile oamenilor. Unii, în halate, abia ieşiţi din spitale, tolăniți pe bănci, „se odihneau” prin grădini. Alţii, cu servitoare şi bucătărese, se plimbau, mâncând seminţe. Seminţele sunt simbolul revoluţiei, la Chișinău. Oraşul era plin de ele.
Subofiţerii şi furierii, în automobile rechiziţionate, claxonând și chiotind, colindau oraşul, strigând: „sloboda!”. Peste tot locul se vedeau funde roşii şi portrete de-ale lui Kerenscki. Cortegiul revoluţionar se întindea pe sute de metri, purtând uriașe steaguri roşii cu inscripţii. În oraş, jafurile s-au întețit; se trăgea cu armele, fără nici un rost. O viaţă omenească nu valora mai mult de un ban. Tovarăşii, patrulând, opreau trecătorii şi-i percheziționau. „Burjuii” pe care tovarăşii îi recunoşteau după gulere scrobite și șube, erau împuşcaţi. Într-o seară, a fost împușcat A.N. Șimanovski subdirectorul băncii oraşului, numai din cauza că, auzind zgomot, a deschis uşa: „Burjuiule, de ce îți scoţi nasul afară?”.
Cam în același mod a fost săvârșit şi dublul omor de la vila inginerului Andrei Hodorogea pe lângă Chișinău. La 20 august 1917, pe la ora 3 d. a., nişte soldați, care furau struguri, au ucis pe proprietarul vilei şi pe publicistul moldovean S. Murafa…
În localul liceului „Principesa Dadiani”, se întruneau „Frontotdel”-ul și „Sfatul deputaţilor soldaţi şi muncitori”. A fost întocmită lista burjuilor (se spunea că în fruntea ei era P. V. Sinadino) cu hotărârea de a fi organizată o noapte a sf. Eremeu – (Bartolomeu). În răstimp, servitoarele, îmbrăcate în rochiile furate de la stăpânele lor, ajutate de tovarăşi, îşi închideau stăpânii şi prădau casele. Toată lumea se gândea cu groază la a doua zi.
Populația a fost cuprinsă de panică. Aştepta o scăpare: intrarea trupelor române. La 6 ianuarie 1918, dis-de-dimineață, a sosit un detaşament de români ardeleni în drum de la Kiev spre Iaşi. Tovarășii, mai numeroşi, au înconjurat trenul, au dezarmat detașamentul sosit, i-au luat steagul și, urcându-l solemn într-un automobil s-au dus la statul-major. Detaşamentul dezarmat a fost dus la cazarmă.
Dar situaţia s-a schimbat şi aici repede. Tovarăşii au început să se frământe și au şters-o spre Tighina cu trenul şi pe șosea. Tot materialul rulant și chiar automobilele dărăpănate au fost rechiziţionate. Trăgând fără nici un rost cu arma de-a lungul străzilor şi asupra caselor, tovarăşii dispăreau. La 13 ianuarie (stil vechi), oraşul a fost ocupat definitiv de trupele române. Bucuria populaţiei a fost foarte mare. Ostilităţile au trecut la Nistru, unde tovarășii erau conduşi, după cum se spunea, de tâlharul Katovski, evadat de la ocnă, apoi devenit general în armata roşie! Românii au ajuns la Nistru, au aruncat în aer podul de la Tighina și cel de la Atachi ocupând toate punctele de frontieră și izolând Basarabia de Rusia revoluționară. Totuşi, luptele au mai durat vreme îndelungată. După un an, mai găsim o victimă în persoana generalului român Poetaș, care a pierit în jud. Soroca.
În Basarabia n-a fost revoluție, dar agitatorii revoluționari au rămas. Mulți din ei și-au schimbat culoarea politică. Pe cei mai mulţi dintre aceşti revoluţionari voinţa de fier a generalului Broșteanu (1932) i-a îndepărtat repede de la orizontul nostru. Dacă generalul Broșteanu ar fi fost menţinut la postul său de comandă, ar fi curăţit definitiv Basarabia de molima cu care proaspeţi patrioţi speriau guvernul, deşi ei înşişi provocau multe manifestațiuni politice. Dar nu toţi… au avut inteligența, dreptatea, tactul şi nobleţea generalului Broșteanu. Istoria va stabili cu timpul scăpările.”

Gavriil Bezviconâi s-a stins din viață la 77 de ani, ultimii 20 de ani i-a trăit în condiții grele, fără pensie, căci statul român n-a dorit să-i recunoască meritele. La dispariția lui au scris necrologuri ziarele din București și Chișinău. Cea mai remarcabilă cuvântare fiind rostită de ex-ministrul Pan Halippa. Iar în publicația editată de el, revista Viața Basarabiei (1937, nr.7), au fost publicate câteva rânduri-necrolog care par a fi mai degrabă un portret postum, portret schițat din amintire:
„În ziua de 30 aprilie 1937 și-a dat obștescul sfârșit acel ce a fost Gavriil Bezviconâi, într-o tăcere aristocratică, străjuită de nerecunoștința statului pe de o parte, de o dramatică resemnare pe de alta.
„Noblețea obligă” – spune un dicton francez.
Ctitor al navigației pe Dunăre, Prut și Nistru sub ruși, pionier al cooperației, economist, orator și publicist, după ce a fost martor neputincios la ruinarea țărănimii locale, după ce a suferit jugul inactivității, Gavriil Bezviconâi s-a stins fără zgomot, zâmbind amar din împărăția umbrelor celor ce, cu o grabă suspectă, i-au lustruit cizma memoriei, parcă aceasta ar fi fost lucrul cel mai important de reparat, post mortem, de cei ce l-au uitat când n-ar fi fost în zadar.
Dar… în fine. Lumea-i este cum este… și ca dânsa suntem noi.”

Este un portret ca o efigie venită la noi din alte vremi…

În imagini:
Gavriil Bezviconâi pe când era în funcție
Gavriil și Sofia Bezvoconâi
 Foaia de titlu a revistei „Din trecutul nostru”

 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *