Judecătorii din R. Moldova condamnă la detenție pe viață mai mulți infractori decât cei din Rusia și România 

Peste câteva luni se vor împlini 30 de ani de când Anatol a fost încătușat. Este primul deținut din țară care atinge acest prag, ceea ce îl face eligibil pentru eliberarea condiționată înainte de termen. „Cât am șezut eu aici, n-o șezut nimeni. Am strâns toate documentele necesare pentru eliberare după ce am împlinit 25 de ani de detenție, dar judecătorul mi-a spus că am stat prea puțin timp”, povestește bărbatul, în vârstă de 54 de ani.

Termenul minim pe care un condamnat pe viață trebuie să-l petreacă după gratii pentru a avea șansa de a obține libertatea a fost schimbat de-a lungul vremii. Conform Codului Penal vechi, din 1961, un viețaș putea ieși din închisoare după 25 de ani. Codul Penal, adoptat în 2002, a majorat acest termen de la 25 la 35 de ani. În 2009, s-a făcut o altă modificare, valabilă și astăzi, care prevede că deținutul condamnat pe viață ar putea fi eliberat după 30 de ani de ispășire a pedepsei. În R. Moldova, condamnaţii pe viaţă îşi ispăşesc pedeapsa în Penitenciarul nr. 17 din Rezina.

„Mâinile mele sunt curate. Alții au făcut-o…”

Aceste confuzii îl nemulțumesc pe Anatol, care a fost închis în anul 1988, când vechiul Cod Penal era în vigoare. De fapt, atunci, bărbatul a fost condamnat la moarte, însă așa cum, în 1996, pedeapsa capitală a fost abrogată în R. Moldova, i s-a modificat şi lui sentința în închisoare pe viață. Iar când a împlinit 25 de ani de puşcărie, a mers în fața instanței pentru a solicita eliberarea condiționată înainte de termen. Judecătorul i-a respins cererea, argumentându-și decizia prin faptul că noul Cod Penal conţine alte prevederi. „Am făcut totul așa cum trebuia, dar mi-au spus că am stat puțin și trebuie să treacă 30 de ani. Și juriștii sunt șocați. Cât am șezut eu aici, n-o șezut nimeni”, afirmă Anatol.

Deţinutul spune că, după 30 de ani de închisoare, a înțeles că, după gratii, legea este la fel ca şi cea de la libertate. „Dacă ești om, ți se răspunde omenește”, menţionează el. Totuși, Anatol recunoaște că nu a fost mereu la fel de supus și calm ca în ultima vreme, pentru că avea numai 24 de ani atunci când a fost închis. „Eram băieți tineri… Mâinile mele sunt curate. Alții au făcut-o… Trebuia să mă țin departe de dânșii”, susține deținutul. Acelaşi lucru, de fapt, îl spun cu toată siguranţa şi alţi puşcăriaşi despre infracțiunile pentru care îşi ispăşesc pedeapsa.
Anatol mărturiseşte că cel mai mult îi este dor de copii şi că, de va fi eliberat, va sta doar acasă. „Nu îmi trebuie nici ieșire la bere cu prietenii, nici plimbări, vreau să stau pe lângă casă și atât”, precizează el.

Se străduiesc să fie „în rând cu oamenii”

Grigore Irofti are 51 de ani, iar ultimii 28 i-a petrecut în închisoare. Şi-a încercat şi el norocul în fața instanței, când a împlinit 25 de ani de detenție. „Am depus cererea de eliberare condiționată, dar mi-a fost refuzată. Legea nu lucrează așa cum trebuie. Ei (autoritățile – n.r.) înțeleg, dar nu știu ce să facă”, spune Grigore, care cunoaște pe de rost articolele din Codul Penal, care vizează situaţia sa şi a colegilor săi de detenție. „Când este timp, citesc, mă documentez. Omul care vrea să trăiască și să fie în partea cealaltă, o să se străduiască să fie în rând cu oamenii”, afirmă bărbatul.

Acesta povestește că vine dintr-o familie numeroasă, formată din 13 copii. „Mama mea, care are 90 de ani, mi-a zis că s-ar fi așteptat de la oricare dintre copiii ei să ajungă aici, numai nu de la mine… Am fost închis pe 16 martie 1989, iar câteva zile mai târziu împlinisem 21 de ani. M-am întâlnit la Tiraspol cu niște băieți și întâmplător… s-a întâmplat ce s-a întâmplat… Pentru asta îmi ispășesc pedeapsa deja 28 de ani. Nu trebuia să mă întâlnesc cu cine m-am întâlnit atunci… Nu regret că am pierdut atâția ani din viață pentru fapta săvârșită. Nimeni nu are dreptul să ia viața unui om. Am făcut o prostie în tinerețe… Dar nu-mi pierd speranța că o să fiu în partea cealaltă a gratiilor”, speră vieţaşul.
Când am discutat cu el, Grigore era foarte bucuros și emoționat, pentru că, în acea zi, urma să se însoare. „Soției i-am spus adevărul, unde mă aflu și ce s-a întâmplat. Ea a spus că nu o interesează acest lucru, pentru că vede în mine un bărbat educat, la locul meu”, afirmă el. Cei doi s-au căsătorit civil în cadrul unei mici ceremonii desfășurate în interiorul penitenciarului și au sărbătorit momentul, ciocnind un pahar de șampanie pentru copii.

Proaspătul mire spune că știe exact ce va face, dacă va fi eliberat. „Îmi doresc să o cuprind pe mama și să stau cu ea la masă. Va trebui să-mi actualizez actele de studii, pentru a-mi găsi un loc de muncă”, îşi face planuri Grigore.

Închisoarea pe viaţă este prevăzută pentru 17 crime

Potrivit actualului Cod Penal al R. Moldova, la detenţie pe viaţă sunt condamnate persoanele care au săvârșit infracţiuni extrem de grave, cu excepţia femeilor și minorilor. Privarea de libertate până la moarte este prevăzută în calitate de pedeapsă pentru 17 crime, însă în mai mult de 98% din cazuri a fost aplicată pentru omor. Potrivit unui raport al Misiunii Norvegiene de Experţi pentru Promovarea Supremaţiei Legii în Moldova (NORLAM), în țara noastră se înregistrează aproximativ trei condamnați pe viaţă la 100 000 de locuitori, ceea ce constituie de trei ori mai mult decât în Rusia și de patru ori mai mult decât în România. Numai în 2015, potrivit aceluiaşi raport la numărul populaţiei, instanțele din R. Moldova au condamnat de opt ori mai multe persoane la detenţie pe viaţă decât Rusia, deși rata omorurilor la ruși este de trei ori mai mare decât la noi.

Tot Codul Penal stipulează că deţinuţii pe viaţă pot fi eliberaţi condiţionat înainte de termen. Acest lucru este posibil, dacă respectiva persoană a executat efectiv cel puţin 30 de ani de închisoare și dacă instanţa de judecată consideră că nu mai există necesitatea executării de mai departe a pedepsei. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) a dezvoltat o jurisprudență amplă în privința deținuților pe viață. Pentru ca o asemenea pedeapsă să rămână compatibilă cu art. 3 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, care prevede că nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, toți viețașii ar trebui să beneficieze de şansa de a fi eliberaţi.

Recomandările norvegienilor

Misiunea NORLAM a fost preocupată de „pedepsele excesiv de dure și lungi din Moldova” încă de la instituirea sa în țara noastră, în 2007. „În procesul cooperării permanente cu Ministerul Justiţiei şi Departamentul Instituțiilor Penitenciare (în prezent Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP) – n.r.), problema detențiunii pe viață a fost ridicată pentru prima dată în anul 2014, atunci când unii condamnați executaseră efectiv termenul minim de 25 de ani de detenție pentru eliberarea condiționată. Când unii condamnați au solicitat eliberarea condiționată, autoritățile moldovenești au decis să ridice pragul de la 25 la 30 de ani. În lipsa asistenței juridice gratuite și calificate, marea majoritate a condamnaților pe viață au adresat scrisori către NORLAM, solicitând consultanţă”, declara, în 2017, Siri Fjørtoft, șefă a misiunii NORLAM.

În acest context, norvegienii au venit cu un set de recomandări pentru autoritățile R. Moldova. Aceștia au propus să se elaboreze o nouă definiție a detențiunii pe viață, care să ofere mai multă claritate judecătorilor în decizia de a alege între pedeapsa pe viaţă sau cea pe un număr de ani. Totodată, experții sugerează că procurorul care solicită aplicarea detențiunii pe viață, în mod obligatoriu, trebuie să întocmească un referat, în care să prezinte atât trecutul condamnatului, cât și pericolul pe care acesta îl poate avea pentru societate. Astfel, judecătorul, care are ultimul cuvânt, trebuie să chibzuiască bine dacă este necesar ca infractorul să fie privat de libertate pentru totdeauna.

„Cred că o parte dintre ei nu prezintă pericol pentru societate”

Șeful Penitenciarului nr. 17 din Rezina, Ion Panaite, spune că mulți deţinuţi de aici au un comportament destul de pozitiv. „Personal, cred că o parte dintre ei nu prezintă pericol pentru societate. Este foarte important ca aceștia să demonstreze că-și recunosc vina. Avem deținuți care recunosc și conștientizează infracțiunile comise. În unele discuții cu ei, din interes personal, i-am întrebat ce ar face, dacă ar ieşi la libertate. Am primit răspunsuri elocvente de la mulți dintre aceștia”, spune directorul închisorii.

„În comparație cu cei care au o sentință fixă de executare a pedepsei, condamnații pe viață au un comportament relativ bun, se străduiesc să nu încalce regimul de detenție și să demonstreze societății și organelor de drept că se comportă bine. Mulți își exprimă dorința de a participa la instruiri profesionale și la tot felul de munci, chiar dacă acestea nu sunt remunerate. De exemplu, din septembrie, vom începe niște cursuri pentru tencuitori și tâmplari. Astfel, deținuții vor putea să înveţe o astfel de meserie”, explică Ion Panaite.

Pentru a avea șansa eliberării, comportamentul condamnatului trebuie să fie satisfăcător. „Nu trebuie să aibă abateri disciplinare la momentul examinării cererii sale de eliberare condiționată, trebuie să fie încadrat în câmpul muncii neremunerate sau să-și fi exprimat intenția de a munci. Esențială este o caracteristică pozitivă din partea psihologului instituției”, precizează șeful penitenciarului.

Principiul retroactivității

Mai întâi, dosarul condamnatului este examinat de o comisie creată în interiorul pușcăriei. „În cazul în care deținutul respectă aceste cerințe, administrația penitenciarului chiar nu-i pune bețe în roate. Noi luptăm pentru ca un om care s-a corijat și care nu prezintă pericol pentru societate, să fie eliberat condiționat. Există și cazuri când noi nu le dăm undă verde şi ei înaintează singuri, în instanță, cererea de eliberare condiționată. Astfel, totul rămâne la discreția judecătorului”, punctează Panaite.

Potrivit Iulianei Curea, șefa Direcției generale detenție din cadrul ANP, în confuziile create de modificările Codului Penal trebuie să fie luat în considerare și principiul retroactivității, care presupune că deţinuţilor li se pot aplica pedepse mai ușoare. „De exemplu, dacă persoana a fost condamnată atunci când era în vigoare legea privind ispășirea a 35 de ani din pedeapsă, acesta ar trebui să aibă șansa de a fi eliberat după ispășirea a 30 de ani, întrucât este o pedeapsă mai blândă”, spune Iuliana Curea.

De asemenea, atenţionează aceeaşi sursă, în procesul de eliberare condiționată a unui deținut este importantă evaluarea riscurilor. „Rolul sistemului penitenciar de a preveni noile infracțiuni și de a asigura securitatea comunității. Noi trebuie să fim siguri că persoana care a săvârșit infracțiuni grave nu mai prezintă pericol pentru semenii săi în momentul eliberării condiționate. Trebuie să se evalueze riscurile și nevoile acestei persoane de către profesioniști. Acum lucrăm la un instrument de evaluare care va acumula toate datele despre deținuți de la intrarea lor în pușcărie până în momentul unei posibile eliberări. Este vorba de un sistem computerizat, care ne va răspunde la întrebarea dacă există riscul ca deținutul să săvârșească o nouă infracțiune. Oamenii trebuie să înțeleagă că sistemul penitenciar are grijă de acest aspect”, mai spune şefa de direcţie.

Opinia societăţii este foarte importantă

Iuliana Curea amintește, în acelaşi context, despre montarea spectacolului „Hamlet Process”, care a avut loc în anul 2016 şi în care s-au implicat 11 deținuți din Penitenciarul nr. 17. Piesa de teatru a fost jucată de pușcăriași chiar pe teritoriul închisorii. „Aceasta a fost o formă de a comunica cu societatea şi a deschis cumva un subiect despre care nu s-a discutat niciodată – anume despre deținuții pe viață. Percepția societății este foarte importantă în această situație. Totodată, trebuie să cunoaștem că, pentru toți deținuții pe viață, trebuie să existe o speranță. Şi recomandările europene spun că speranța nu trebuie luată nimănui, pentru că, altfel, nu va exista nici o motivație pentru condamnat de a-și schimba comportamentul. Dacă cineva a comis o infracțiune în încercarea de a rezolva o problemă, atunci acea persoană trebuie să învețe să găsească rezolvări prosociale ale problemelor”, explică șefa de direcție de la ANP.

„Din câte cunoaștem, cei trei deţinuţi de la Rezina, care vor să se întoarcă la libertate, nu prezintă un risc înalt de periculozitate. Când dosarele lor vor ajunge în instanță, cu siguranță judecătorii vor avea nevoie de informații concrete pentru a lua o decizie corectă. Toți cei care lucrează cu această categorie de deținuți trebuie să furnizeze informații cât mai detaliate despre situația fiecăruia”, adaugă Iuliana Curea.

Am încercat să aflăm cum ar proceda unii judecători în cazul în care ar trebui să decidă eliberarea condiționată a unui condamnat pe viață. Câţiva dintre aceştia, care au solicitat să le păstrăm anonimatul, ne-au asigurat că „e una când vorbești despre comportamentul pozitiv al unui condamnat și altceva e când îi citești dosarul și afli ce grozăvii a comis”.

Menţionăm că, în cazul în care eliberarea unui condamnat pe viaţă cu 30 de ani de pușcărie în spate este refuzat de către instanță, acesta are dreptul să solicite eliberarea condiționată încă o dată, dar tocmai peste trei ani.

CtEDO l-a ajutat pe interlopul Micu să scape de închisoare pe viață

Deși niciun viețaș nu a ieșit din pușcărie după ispășirea a 30 de ani de închisoare, există cazuri în care înșiși judecătorii îi salvează pe aceștia. Aşa s-a întâmplat, și în cazul hoţului în lege Petru Gâlcă, alias Micu. La 1 martie 2004, Gâlcă a fost condamnat definitiv de către Curtea Supremă de Justiţie la detenţie pe viaţă, fiind acuzat de mai multe omoruri, șantaj și tâlhărie. După ce acesta a ajuns la Penitenciarul nr.17 din Rezina, avocații săi au depus o plângere la CtEDO. Magistrații Înaltei Curți au decis că interlopului i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, deoarece instanţa supremă l-a condamnat în lipsa sa şi fără examinarea probelor. Ulterior, apărătorii lui Gâlcă au solicitat anularea sentinţei de condamnare pe viaţă. În 2010, Curtea Supremă de Justiţie a emis o nouă hotărâre, prin care l-a condamnat pe Micu la numai 13 ani de închisoare și l-a scutit de pușcăria pe viață.

„În această situație, a fost vorba despre o revizuire a cazului, de o schimbare a hotărârii instanței de judecată. Se mai întâmplă ca instanțele să modifice o sentință de la condamnarea pe viață la închisoare pe un termen fix”, explică Iuliana Curea.