Intelectualii lui Putin sau cât costă fericirea?

publicat în Atitudini pe 7 Octombrie 2011, 05:10

Această poveste a avut loc acum câţiva ani... Anul 2007 a luat sfârşit cu o ştire care m-a pus pe gânduri.

Un număr important de intelectuali ruşi, majoritatea făcând parte din establishment-ul intelighenţiei ruse, au semnat o scrisoare adresată preşedintelui Putin în care cereau acestuia să rămână şi în cel de-al treilea mandat. Evident că au fost voci radicale care au criticat această scrisoare aberantă. Totuşi un astfel de gest nu ar fi fost posibil de conceput şi realizat nici măcar în perioada sovietică poststalinistă. Cred că s-a întâmplat ceva grav în atitudinea politică a intelectualităţii ruse, dacă în anul 2007, la atâţia ani după căderea comunismului, un grup atât de semnificativ şi compact cer preşedintelui să încalce Constituţia (sau s-o modifice) pentru a rămâne şi veghea la „liniştea şi bunul mers al lucrurilor”. Fiecare e liber să voteze şi să susţină pe cine doreşte, dar când apare un fenomen masiv de „îndrăgostire” de Preşedinte, oricare ar fi el, iar tonul îl dau intelectualii, atunci lucrurile devin sumbre. Fiind chiar în acea perioadă la Moscova, am fost curios să aflu părerea despre acest subiect de la una din ziaristele mele preferate (şi critic de artă) Ekaterina Degot. Povestea ei cu tâlc este următoarea:

„Gând eram mică (anii ’70), dar ţara era mare, eu făceam parte din intelighenţia sovietică. Din câte îmi amintesc, în acea vreme, intelighenţia sovietică avea două vise mari şi late: să citească cărţi interzise sau greu accesibile (alături de muzică şi filme) şi să călătorească peste hotare. Suferinţa poporului şi viitorul ţării nu erau lucruri care ne interesau prea mult. Aceste vise şi, mai ales, neîmplinirile lor deveneau treptat motive de a construi discursuri antiregim şi de a ne plânge de lipsa libertăţii.

Acum restricţiile sunt departe în urmă. Vizele au început să curgă şi suntem mai mereu plecaţi în diverse ţări, iar unii ne dau vize chiar pe cinci-zece ani. În ce priveşte numărul de cărţi şi CD-uri, nici nu are rost să mai vorbim, căci ele pur şi simplu ne-au invadat. În acest moment fac cozi mult mai mari cei care vor să vândă ruşilor, decât cei care vor să cumpere, aşa că marfă este din abundenţă: poţi să cumperi orice şi oriunde. Pe alocuri se vinde bine Ortodoxia, pe alocuri Mahomed, pe Rubliovka în Moscova se cumpără ce e prea scump la New York, iar obiectele de lux şi operele de artă din galeriile londoneze sunt la mare căutare.

Intelectualii cumpăra şi ei ce pot şi-şi îndeplinesc visurile din perioada brejnevistă care le-au produs atâtea frustrări. Toată această „fericire” s-a înfăptuit însă nu dintr-un exces de democratizare a ţării. Aş putea spune că la acest capitol, Rusia are un rating destul de scăzut şi iese din categoria ţărilor „poreadocinîh / cumsecade”. Paradoxal însă, cu excepţia unor grupuri marginale, pe nimeni nu interesează acest lucru. Toată această „fericire” s-a înfăptuit şi cucerit nu cum am fi crezut noi în anii ’70-’80, adică prin revoluţii şi lupte pentru mari transformări, ci prin ceea ce noi dispreţuiam: fericirea s-a înfăptuit prin bani. Am cumpărat totul, am cumpărat cărţile, CD-urile şi filmele pe care nu le-am avut, foile de călătorii la care visam atât de mult. Visul frumos al intelighenţiei s-a împlinit, iar acest vis, şi acest lucru trebuie să-l recunoaştem cu tristeţe, era un vis pur consumerist. Se pare că în acei ani sumbri ai comunismului, noi sufeream mai degrabă din cauză că nu aparţinem nomenclaturii sovietice, căci doar ea avea cărţile şi vinilurile la care visam noi. Iar acum, această intelighenţie a devenit, aproape inconştientă, nomenclatura însăşi. Privilegiile pe care odată le primea nomenclatura sunt transferate astăzi şi spre intelectualitate. Şi, fireşte că nu vrem să le pierdem. De aici vine şi teama noastră aproape paranoică în faţa schimbării. Cred că de teama schimbărilor care pot dăuna locului călduţ în care te afli şi pierderea privilegiilor acumulate, mulţi dintre noi nu numai că semnează petiţii în susţinerea Preşedintelui pentru al treilea mandat, ci ar vrea în sinea lor ca el să rămână acolo veşnic, atâta timp cât ei îşi păstrează privilegiile. Visul acesta se va împlini curând”.

Este o poveste tristă, de care intelectualitatea română şi cea din Est nu-i deloc străină.