Interesele Chinei în Orientul Mijlociu

publicat în Opinii & Editoriale pe 24 Mai 2019, 16:17

Economia chineză este din ce în ce mai dependentă de importurile de hidrocarburi, pentru a putea face față creșterii sale industriale și a consumului intern, motiv pentru care interesul său pentru regiunea Orientului Mijlociu, cunoscută pentru rezervele sale imense de petrol și gaze naturale, este unul ușor de înțeles.  

Cu toate acestea, interesele Chinei în Orientul Mijlociu sunt atât structurale, prin asigurarea securității energetice și accesul către noi piețe de desfacere, cât și strategice, prin combaterea terorismului de sorginte fundamentalist islamică (pe care l-a importat în regiunile musulmane) și poziționarea sa ca actor extern relevant ce poate deveni broker de putere și mediator al conflictelor regionale.

Ținând cont de toate acestea, pentru China, Orientul Mijlociu este o regiune periferică, de importanță strategică, cu impact direct asupra propriei securități naționale. Aflat la intersecția a trei continente, Asia, Europa și Africa, Orientul Mijlociu devine inevitabil parte integrată a inițiativei OBOR, prin care China dorește stimularea economiei proprii și a partenerilor săi, prin creșterea exporturilor și relevanței zonelor din Sud și Vest mult mai puțin dezvoltate în comparație cu linia estică de coastă a Chinei, dar și diminuarea dependenței față de Strâmtoarea Malacca.
Nu în ultimul rând, OBOR este privit și ca un proiect prin care China urmărește provocarea statutului hegemonic al SUA, depășind chiar Planul Marshall în ceea ce privește domeniul de aplicare și costurile financiare pentru implementare. Pe acest fond, într-un context în care 45% din comerțul statelor din Orientul Mijlociu este realizat cu țările din Asia, în timp ce doar 14% cu SUA și 7% cu Europa, China a devenit cel mai mare investitor în Orientul Mijlociu, depășind chiar și Emiratele Arabe Unite.

Astfel, în perioada 2004-2014, schimburile comerciale dintre China și Orientul Mijlociu au crescut cu aproximativ 600%, în timp ce, în 2015, Beijingul a devenit cel mai mare importator de petrol, depășind SUA, iar, conform datelor oficiale, se așteaptă ca importurile de petrol să se dubleze până în 2035. Cum peste 50% din totalul volumului de țiței importat de către Beijing vine din Orientul Mijlociu, Golful Persic a devenit epicentrul intereselor energetice ale Chinei, determinând această țară să ducă o politică pragmatică în regiune și să devină, începând cu anul 2017, principalul partener economic atât al Arabiei Saudite, cât și al Iranului.

Promovarea tehnologiei de plată mobilă (prin aplicații precum Alipay, Baidu și WeChat), incluzând 85 de milioane de oameni în economia de piață, indivizi ce nu dețin conturi bancare, implicarea comunității chineze musulmane în activitățile economice din Orient sau crearea unei interdependențe economice ale statelor arabe față de banii proveniți din vizitele turiștilor chinezi sunt alte strategii folosite de către Beijing pentru a deveni un actor relevant în regiune.

Industria de armament a Chinei este tot mai dezvoltată, de la avioane de generația a IV-a și a V-a la rachete balistice, studiile din domeniu arătând că Beijingul se așteaptă să dezvolte inclusiv tehnologie militară superioară față de cea produsă în Rusia. Pentru aceasta, China are nevoie atât de o piață de desfacere din ce în ce mai largă, cât și de zone de conflict în care echipamentele militare produse de ea să fie testate și apreciate pentru calitatea lor. În acest context, Orientul Mijlociu este una dintre cele mai potrivite regiuni.

Din aceste motive, Israelul dezvoltă temeri față de ambițiile economice ale Chinei care, spre deosebire de SUA, nu are o legislație națională ce să urmărească menținerea avantajului militar și strategic al țării în Orientul Mijlociu, tehnologia chineză putând fi procurată inclusiv de către rivalii regionali, precum ar fi Iran, care pot înarma grupări proxy cum este cazul Hezbollah, Hamas sau Jihadul Islamic Palestinian. Astfel poate fi privită și apropierea dintre Tel Aviv și Beijing, prin concesionarea portului Haiffa pentru 25 de ani către Shanghai International Ports Group, în ciuda opoziției ferme a SUA. Deși închirierea sau concesionarea porturilor de către alte state sau companii transnaționale este o practică uzuală în epoca globalizării, prezența chineză în Haiffa expune interesele militare americane spionajului industrial chinez, portul fiind unul din punctele strategice unde Flota a VI-a americană își face prezența.

Dar tensiunile din Orientul Mijlociu dintre Beijing și Washington nu se opresc aici, Statele Unite impunând noi sancțiuni economice regimului de la Teheran, decizând unilateral sancționarea celor cinci actori statali privilegiați în privința importurilor petroliere din Iran (China, India, Japonia, Coreea de Sud, Turcia), dacă aceste țări vor continua să mențină relații comerciale cu Teheranul.

Potrivit lui Mike Pompeo, secretarul de stat american, Iranul a câștigat anual aproximativ 50 de miliarde de dolari din vânzările de petrol, ceea ce reprezintă 40% din veniturile guvernului, în timp ce Teheranul a continuat să-și mențină o agendă politică agresivă la nivel regional.
China nu numai că nu a ținut cont de dorințele SUA, dar a crescut importul de țiței din Iran și este greu de crezut că va abandona atât de ușor această politică, cu atât mai mult, cu cât piața energetică este extrem de volatilă, producători precum Algeria și Venezuela cunoscând tensiuni interne, Libia fiind afundată într-un război civil, iar producțiile Angolei aflându-se în scădere.

În același timp, Iranul este singura sursă de aprovizionare cu petrol pentru China, care nu este în sfera de influență a SUA, iar ruperea legăturilor comerciale cu Teheranul ar putea limita capacitatea de proiecție a puterii chineze în Orientul Mijlociu.

Cu toate acestea, politica americană și dinamicele regionale fac greu gestionabilă relația Chinei cu celelalte centre de putere din regiune, precum Israel, Emiratele Arabe Unite, Egipt sau Arabia Saudită, țări ce pot fi nemulțumite de sprijinul acordat Teheranului de către Beijing. În esență, relația Chinei cu Iranul a împiedicat apropierea acesteia de statele arabe, făcând să nu fie un rival strategic regional pentru americani.
Prin urmare, ținând cont de relația cu Teheranul, China ar putea să-și consolideze prestigiul regional prin medierea privind retragerea trupelor iraniene din Siria, care amenință securitatea Israelului, și prin medierea relației dintre Assad și ONU, precum și să determine regimul de la Damasc să respecte principiile legislației internaționale post-conflict.