După ce l-am văzut pe Kusturica în faţa mea la concertul de la Peninsula de anul acesta (19 iulie), concentrând cu The No Smoking Orchestra, mi-am dat seama că nu sunt nici pe departe un om liber. Kusturica are o energie care nu poate fi constrânsă de convenţiile sociale, iar asta se vede atât în ceea ce face în cinema, cât şi pe scenă, dar şi în ideile şi acţiunile lui. A avut şansa să adune jurul lui atâţia oameni care-i împart pasiunea şi felul de a trăi, căci The No Smoking Orchestra are în total 10 muzicieni, incredibil de talentaţi şi chiar şi mai incredibil de imprevizibili. Incredibil a fost până şi fapul că pe saxofonist îl chema Slobodan Milosevic (acelaşi nume cu fostul preşedinte sârb acuzat de crime de război şi mort în 2006), atât de incredibil încât Kusturica a trebuit să spună “Really! /Serios!” – că aşa îl cheamă.
Dintre momentele inedite de la concert: Kusturica făcând un soi de aerobic gypsy-punk cu vreo 10 spectatoare pe care le-a epuizat căci abia au ţinut ritmul cu el, lumini stinse pentru ca publicul să vadă în întuneric o chitară electrică împodobită ca de Crăciun cu beculeţe albastre şi albe, violonistul care a cântat cu arcuşul ţinut în papucul regizorului sau cu arcuşul ţinut de amândoi cu gurile sau la arcuşul imens ţinut de alte două persoane, la care a cântat şi Kusturica la chitara electrică. Clăparul purta kimono, percuţionistul avea un sacou fucsia, violonistul a făcut şi un număr ca de circ în care a scos vreo 3 rochii diferit colorate de sub mantia sa (totul în timp ce cânta) – orice e permis în formaţia lor. Până şi fumatul! Dacă e în scopuri (re)creative.
Regizorul sârb vorbeşte de multă vreme despre dispariţia graniţelor dintre genurile de film şi consideră că încăpăţânarea de a rămâne la nişte canoane ce funcţionau în cinema secolul trecut nu poate avea decât rezultate sterile. Pentru el această perioadă e caracterizată de absorbirea schimbărilor sociale în felul de a face filme şi de a pune laolaltă ingrediente surprinzătoare pentru a obţine un gen nou. Într-un interviu mai vechi a recunoscut că obsesia lui este de-i putea aduce în acelaşi loc pe Bruce Lee şi Ingmar Bergman, dar nu într-un fel forţat, ci respectând ideea amestecului de genuri. Cinematografia e acum într-o etapă în care se luptă pentru supravieţuire, consideră cineastul, iar pentru a-i putea da o injecţie care să o revitalizeze, e nevoie de căutarea unor surse primordiale de energie, iar acest tip de energie poate fi găsit dacă spargi tiparele unui gen, care a devenit golit de sens. Tot la fel a spart tiparele şi în muzică, fiind inventatorul genului gypsy-punk pe care-l cântă cu The No Smoking Orchestra şi al cărui gen e promotor şi muzicianul Goran Bregovic.
Am avut noroc că până la urmă regizorul şi muzicianul a convenit să se întâlnească la o conferinţă cu presa strânsă la festival, chiar dacă a fost mult după miezul nopţii şi pentru puţine minute. În aprilie anul acesta, Emir Kusturica spunea că nu mai vrea să dea interviuri şi că preferă să fie mort pentru presă. Declaraţia venise de pe urma unui scandal, în care presa de la Belgrad scrisese mai degrabă despre nişte probleme legate de “vicii de procedură” pe care regizorul le avusese cu autorităţile statului decât despre lansarea cărţii sale. Kusturica apăruse în ştiri şi datorită opoziţiei sale faţă de exploatarea nichelului, ce putea fi mortală şi pe care preşedintele Tomislav Nikolic dorea să o aprobe. (Avem şi noi probleme similare cu aurul ce ar fi exploatat cu cianuri la Roşia Montană sau cu extragerea gazelor de şist de la Bârlad.)
Se pare că norocul de a-l întâlni pe Kusturica, deşi nu-i prea merg la suflet jurnaliştii, a fost din cauză că-i place ţara noastră: “Mă simt bine aici fiindcă asta îmi reaminteşte felul în care Europa de Est descoperă calitatea ce vine din organizarea festivalurilor. Am o teorie personală că viitorul culturii stă în festivaluri. De cele mai multe ori, dacă vrei să vezi cinematografie de calitate, trebuie să mergi la festivaluri. În rest, vezi rahaturi de la Hollywood, care sunt făcute să fie cât mai puţin complicate, cât mai lipsite de emoţie cu putinţă, pentru a-ţi lovi creierul într-un anume fel. Cinematografia de astăzi a devenit o instituţie. A devenit, ca orice altceva, o muncă în regim de corporaţie. Cred că viitorul pentru filme şi pentru muzică stă în festivaluri. Acolo e locul unde vrei să fii, să vezi, să asculţi.”
Kusturica se luptă pentru a-şi susţine şi proteja ideile şi crede că acelaşi lucru ar trebui să-l facă şi tinerii cineaşti, dacă vor să capete o identitate în acest domeniu. Sfatul lui pentru ei? “Să creadă într-un viitor cu idei bune. Şi să colecţioneze idei bune. Mulţi consideră că e destul să ai o cameră de filmat şi să faci filme, asta până se apucă de filmat. Şi toată infecţia asta vine dinspre televiziune şi dinspre Hollywood.”
“Este dureros să faci filme. E minunat să faci muzică. Prefer să fiu muzician, nu regizor de film“, a mărturisit, la Cluj, Kusturica. El n-a mai făcut un lungmetraj artistic din 2007 – “Promise Me This”, dar a lansat în 2008 documentarul “Maradona by Kusturica” şi a apărut în filme ca actor – cel mai recent lansat la noi fiind filmul “7 Days in Havana” (2012).
Rolul din “7 Days in Havana” l-a primit în mod natural, Kusturica fiind recunoscut drept cubanofil, aşa că l-am întrebat de ce e îndrăgostit de această ţară: “Iubesc totul la Cuba. Pe cât nu-mi plac multe oraşe europene, pe atât îmi place Cuba. Iubesc Cuba pentru cultura ei, nu poţi explica iubirea. Cuba e cu totul diferită de restul lumii. Şi asta îmi ajunge.”
Anul acesta, Kusturica trebuie să apară în distribuţia filmului “Words with Gods“, în care joacă şi Demian Bichir. “Words with Gods” e alcătuit, ca şi “7 Days in Havana”, din mai multe scurtmetraje, iar Kusturica a regizat fragmentul “Our Life”.
Relaţia specială care se stabileşte cu publicul e cea care-l face pe Kusturica să prefere statutul de muzician celui de regizor. “No Smoking Orchestra e singura formaţie din lume care a lansat doar un singur CD şi a concertat 15 ani pe baza acestui CD, în întreaga lume, din Coreea de Sud, în America de Nord. De ce? Fiindcă noi cântăm muzică live în care îmbinăm o energia balcanică bună cu toate sunetele şi genurile muzicale şi cred că facem un amestec foarte organic. De fiecare dată când concertăm într-un loc, mai ajungem acolo la alte 5 concerte. De aceea suntem încă pe scenă, de aceea facem încă turnee“, ne-a spus el. Aşadar putem înţelege că urmează să-l mai vedem de patru ori pe scenă în România.
Dacă spre lungmetraje nu a prea avut tragere de inimă în ultimii ani, scurtmetrajele sunt cele în care s-a regăsit ca regizor. Şi nu fac excepţie nici clipurile pe care le-a regizat pentru formaţia sa, căci le tratează tot ca un regizor. “Când îmi regizez clipurile pentru formaţie am senzaţia că fac un film de scurtmetraj, nu un videoclip muzical. Şi fac asta cu plăcere. Problema cu estetica videoclipurilor muzicale este că – vă voi spune asta, fiindcă sunt şi profesor – cinematografia pierde teren, pentru că se bazează pe dinamica imaginilor, nu pe poezia imaginii sau pe frumuseţe sau pe emoţie. Tendinţele de la Hollywood şi din televiziune afectează cinematografia de pretutindeni“, a subliniat regizorul sârb.
Kusturica se împotriveşte din toate puterile mainstreamului, în special reprezentărilor sale de vârf: Hollywoodul în cinema şi MTV-ul în muzică. La concertul de la Cluj a cântat, cu ajutorul miilor de oameni din public, piesa-slogan anti-televiziunii muzicale celebre în toată lumea. “Do you agree? (n.r. Sunteţi de acord?)”, spunea el. “Fuck you, MTV! (n.r. Să te ia dracu, MTV!)”, răspundea, la unison, publicul. Piesa a fost şi printre cele de la bis aşa că mesajul anti-corporatist, anti-consumerism a fost cât se poate de limpede.
“Îmi place foarte mult muzica originală din România. Cred că noi toţi din partea aceasta a Balcanilor avem probleme mari din cauza muzicii proaste din mainstream, un kitsch din toată lumea. Suntem cel mai mult afectaţi de kitsch din Croaţia, de kitsch venit din Bosnia şi din Turcia, chiar şi din Pakistan“, a spus Emir Kusturica la conferinţa de presă.
El a menţionat că filmul de lungmetraj la care lucrează acum e “On the Milky Road”, pe care îl regizează şi în care joacă alături de Monica Bellucci rolurile principale. Numele iniţial al producţiei, care e vorbită în limba franceză, era “L’Amour et la Paix / Love and War“. Filmul are şi un nume italian: “Lungo la Via Lattea”. Povestea e una de dragoste, în esenţă, şi se petrece în Bosnia şi Serbia, văzută prin ochii personajului lui Kusturica, cel care părăseşte marele oraş şi se retrage într-o zonă izolată după moartea soţiei. Filmul va apărea pe ecrane în 2014.
Viaţa departe de metropole îi e foarte dragă regizorului sârb. El e a spus adesea că i se pare umilitor traiul în marile oraşe (afirmaţia venind pe baza experienţelor de a locui la New York sau Paris), tocmai de-asta şi-a făcut căminul într-o localitate pe care a construit-o la 200 de kilometri de Belgrad, capitala Serbiei. “Oraşul de lemn” – Drvengrad, în sârbeşte, dar cel mai adesea pomenit cu numele german Küstendorf a fost construit ca platou de filmare pentru drama “Life is a Miracle” pe care Kusturica a lansat-o în 2004. Numele vine de la dorf, care înseamnă sat în germană, şi Kusta, felul în care e strigat regizorul de cei apropiaţi. Străzile poartă numele unor personalităţi pe care Emir Kusturica le apreciază mult: Nikola Tesla, Ernesto “Che” Guevara, Diego Maradona, Miodrag Petrović Čkalja, Federico Fellini (despre care a spus la Cluj că e regizorul său preferat), Ingmar Bergman, Joe Strummer, Novak Đoković, iar bulevardul principal e denumit după scriitorul Ivo Andrić, din fosta Iugoslavie. În 2005, Kusturica a luat un premiu pentru construcţia Küstendorfului – Philippe Rotthier European Architecture award.
L-am întrebat pe Emir Kusturica ce soluţie avem noi, oamenii care nu-şi pot construi propriul loc unde să trăiască frumos, să ne ferim de umilinţele marilor oraşe (eram într-o pasă proastă ieri, căci toată ziua a curs la robinet apă de culoarea şi consistenţa ruginei).
“Să veniţi în oraşul meu!“, a răspuns el simplu şi entuzismat.
Am luat-o ca pe o invitaţie cât se poate de valabilă. Şi chiar am putea merge, căci din 2008 orăşelul lui Kusturica găzduieşte anual, în luna ianuarie, Küstendorf Film and Music Festival, unde sunt vizionate filme şi ascultaţi muzicieni din toată lumea şi nu există nici covor roşu, nici alte convenţii glamour specifice Hollywoodului. Actorul Johnny Depp, cu care Kusturica a filmat “Arizona Dream”, a fost la acest festival în 2010, iar în timpul vizitei lui a fost dezvelită o statuie a sa.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
