Interviu cu Nap Toader, regizorul filmului: “Nuntă in Basarabia”

Reporter: Un oltean insurat cu o basarabeanca. Exista un conflict cultural intre tine si sotia ta?

Nap Toader: Da. Ea e copilul unei familii de intelectuali, academicieni urbani dintr-un spatiu cultural rusesc si care sunt iubitori de limba romana. Cand ea a venit aici (acum e traducator de limba rusa la Agerpres), au inceput problemele de adaptare. Pentru mine, venind din Oltenia, din satul Topana, problemele de adaptare in Bucuresti au trecut repede. Sa vii din Basarabia aici si sa auzi ce se spune despre moldoveni, ca sunt trogloditi sau ca sunt rusi face ca procesul de adaptare sa fie greu si sa dureze. Conflictele apareau intre noi, eu incercand sa-i explic ca spatiul de aici e diferit si ca trebuie sa faci eforturi si sa treci pe langa astfel de ironii si prejudecati.

Reporter: Cand ai scris filmul l-ai gandit ca pe un fel de pod de flori peste Prut?

Nap Toader: Daca ai rafinament si subtilitate, il intelegi asa, dar nu vei vedea pe ecran imbratisari, flori si lacrimi pe obraz. E, mai degraba, o coliziune de flori, si coliziunea asta e facuta ca sa vada publicul si de aici, si de acolo ce nu trebuie sa facem noi cand ne intalnim. Noi trebuie sa vorbim despre tot, numai ca nu trebuie sa fim agresivi si intoleranti, sa nu avem prejudecati. Nu se pot pune atat de usor etichete pe romanii de aici sau pe romanii de acolo.

E foarte complicat. Un tanar absolvent de Comunicatii Audiovizuale a spus ca e "un film simplu despre o lume complicata". Noi, astia de aici, nu suntem nici ocupanti, nici tigani, nici tradatori. Sau, coborand mai jos, romanii nu sunt "pidarasi", adica pederasti. Pe urma vii aici si ce auzi? Ca basarabenii sunt trogloditi rusi care nu sunt in stare sa aiba o identitate, sa si-o cultive, ca nu stiu limba romana, ca vand tigari fara timbru pe taraba. Nu stiu daca explorez cultura basarabeana prin filmul meu, dar stiu sigur ca exista in mine ca reflex necesitatea de explorare a tematicii tolerantei.

Reporter: Cum a fost primit filmul in Estonia, tara care si ea a fost sub dominatie rusa?

Nap Toader: Nu am aplicat la festivalul "Black Nights" din Tallinn, organizatorii au vazut filmul pe un DVD undeva in Rusia si l-au chemat. Ne-am dus cu o copie digiBeta, pentru ca filmul nu era gata, iar ei l-au bagat in competitia oficiala. Juriul i-a dat un premiu (n.red.- Premiul Special al Juriului), iar publicul a avut aceeasi reactie ca cel din Romania: a ras, s-a amuzat, a tacut, a incasat, a aplaudat la final. La Q &A au vrut sa afle detalii despre legatura dintre Romania si Moldova, raportandu-se intotdeauna la situatia lor.

Reporter: Ce te inspira cand scrii un scenariu? Ce gen de povesti te atrag?

Nap Toader: In general, povestile care au un potential de explorare a dinamicii emotiei. Noi nu prea putem sa facem din asta filme cu bombe, masini, razboaie, "Terminator" – ca nu avem resurse, dar ceva tot trebuie sa "explodeze" in filmele noastre. Cred ca eu sunt mai impulsiv, si probabil din interiorul meu vine apetenta asta spre exploziile emotionale potential cinematografice. La mine lucrurile nu se pot consuma ardeleneste.

Reporter: Probabil ca si temperamentul te apropie de Basarabia.

Nap Toader: Sigur, si ei sunt explozivi, patetici, lirici – dupa care trec imediat in comic, stiind ca fac comedie. Imi place amestecul asta de ludic cu dramatic si liric. Nu spun ca oltenii nu sunt lirici, numai ca intr-o proportie mult mai mica. De foarte multe ori le place sa spuna lucruri cu trei intelesuri la care sa nu stii ce sa raspunzi. Au mai degraba tendinta sa te ia la misto.

Reporter: Ce ai facut de la "Italiencele" incoace?

Nap Toader: Pai am facut filmul asta, l-am pregatit. Sunt cinci ani. Nu mi se pare nici mult, nici putin. Nu am fost in stare sa-l facem mai repede, din varii motive. Nu ma plang. Nu sunt nici in fruntea sistemului din Romania ca sa am un producator care sa execute cu mine in sase luni un film. Nici n-a fost un proiect pe care sa-l bifezi pentru onorariu, cum se mai intampla. A fost un proiect de inima, de constiinta, de misiune pe care nu-l puteam face mai repede. Acum vreau sa ma retrag in ceva mai… Minimalist? Nu pot face minimalism. Tentatia mea e sa explodez histrionic iar mesajul meu sa fie perceput de un public mai larg. Incerc sa fac comedie, dar nu pot face comedii pur si simplu, fara substrat tematic, dramatic important pentru comunitatea mea sau universal valabil.

Reporter: Ce-ti place sa faci cand mergeti la socri, in Basarabia?

Nap Toader: Sa stau cu ei de vorba despre literatura romana, despre literatura rusa, despre teatru, despre poezie. Sa ascult poeziile socrului meu (n.red. – poetul Dumitru Matcovschi) citite la masa, noile lui poezii. Sa mananc placinte. Au o varietate uluitoare de placinte, au placinte si in comert, le gasesti si la supermarket, semipreparate. N-am mancat in viata mea ceva mai bun. Acolo e un creuzet de cultura gastronomica si, de fiecare data cand merg, ma feresc sa nu ma ingras dar nu pot rezista.

Nu merg acolo atat de des cat as vrea. Daca mergem cu trenul asteptam cinci ore sa se transbordeze vagoanele de pe o sina pe alta – asta e alt subiect care ma enerveaza: de 20 de ani nu s-au mai facut niste zeci de kilometri de cale ferata in Republica Moldova.

Reporter: "Cand a fost tradata pentru prima oara Basarabia de armata romana?"

Nap Toader: Nu, nu s-a intrebat la nunta mea asa ceva, ca in film, dar daca stai mai mult timp la un loc, romani cu basarabeni, la un moment dat apare acest gen de discutie despre cum au tradat romanii Basarabia. Eu nu am tradat Basarabia si cred ca nici armata romana n-a tradat-o. A cedat-o, probabil sfasiata si probabil gandindu-se ca la un moment dat se va intoarce si va reintregi teritoriul tarii. Ei bine, n-a mai venit si nu va mai veni.

Stiu exact ca anumite regimente au ramas sa tina piept si teritoriul actual e asa pentru ca soldatii au ramas impotriva ordinului de evacuare, sa apere frontiera. N-au putut, armata rusa era totusi in desfasurare si primisera si ordin de la oficiali. Eu cred ca Basarabia n-a fost tradata, ci cedata – chiar daca armata romana n-a facut-o de buna voie. Pe data de 21 iunie 1940, URSS a dat ultimatum sa plece toti romanii de acolo. Si au plecat cu populatie cu tot, ciorchine pe tren. Bunicul operatorului filmului meu, Silviu Stavila, a venit pe scara trenului din Chisinau pana in Bucuresti. Daca nu venea, filmul meu n-ar fi aratat asa…