Femeia

INTERVIU cu Raisa Bârnaz: Se mai cântă şi acum la Tabăra, dar nu ca odinioară…

Talentul ei a fost recunoscut nu doar în R. Moldova, ci şi în România, Turcia, Rusia, Ucraina. Chiar în aceste zile s-a întors din îndepărtata Suedie, unde a dus faima cântecului românesc. Şi chiar dacă despre Raisa Bârnaz nu s-au scris articole prin ziare, munca i-a fost apreciată – cu Ordinul „Meritul Civic”, cu titlul de Eminent al Învăţământului, cu multe aplauze din partea publicului şi, nu în ultimul rând, cu bucuriile pe care i le aduc cei cinci copii şi cei cinci nepoţi ai săi…

– Dragă Raisa Bârnaz, se zice că la Tabăra toată lumea cântă… De la cine aţi moştenit dragostea pentru cântec?

– Eu m-am trezit cu cântecul mamei care şi acum, la 86 de ani, cântă foarte frumos. La sărbătorile religioase mama ne cânta, iar tata ne citea din cărţile sfinte. Tot în casa părinţilor mei am ascultat şi primele romanţe, pe care le-am îndrăgit şi le cânt şi acum cu mult drag.

– Întreaga copilărie aţi petrecut-o în preajma mănăstirii din sat. Ce vă amintiţi despre acei ani?

– Frumoase timpuri au fost! Casa noastră se afla chiar lângă mănăstire, iar noi, copiii, stăteam mereu în preajma măicuţelor, care ne răsfăţau cu bunătăţi. Am început să cânt mai întâi în corul mănăstirii din sat, a fost o continuare a educaţiei muzicale de acasă. De Crăciun, măicuţele inundau satul cu cele mai frumoase colinde. Era o muzică ce părea că vine din ceruri. Şi-a lăsat amprenta în sufletul meu pentru totdeauna. Din păcate, prin anii `60 mănăstirea a fost închisă şi s-au stins şi acele sărbători ale sufletului. În 1990 a fost redeschisă – se mai cântă şi acum la Tabăra, dar nu ca odinioară.

– Deci, nu întâmplător aţi ajuns la Şcoala Pedagogică din Călăraşi…
– Am ales să-mi continui studiile la Călăraşi, pentru că acolo exista o secţie de pedagogie muzicală. Această școală, cu profesori extraordinari, mi-a oferit tot ce a avut mai bun în plan didactic şi muzical şi a fost de o importanţă capitală în munca mea de profesoară de muzică. Şi la Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi am avut parte de cei mai buni profesori: S. Croitoru, V. Popovici, I. Gagim şi mulţi alţii, etalon de profesionalism, înţelepciune şi tact pedagogic.

– V-aţi întors în sat, unde munciţi de 36 de ani… Cum aţi reuşit să organizaţi acel renumit cor, cu care aţi cucerit inimile atâtor oameni? Au fost părinţii de acord să-şi lase odraslele la repetiţii, în condiţiile când la ţară copiii sunt ocupaţi şi cu munca fizică?

– Am fost remarcată şi apreciată atât la Călăraşi, cât şi la Bălţi şi am avut posibilitatea să-mi construiesc o carieră muzicală în capitală. Dar am ales să mă întorc în satul natal, lângă părinţii mei. Tata era o figură legendară, o mare personalitate. Şi mama – mereu aproape, o mamă adevărată. Nu ştiu, cred că voiam să fiu lângă oamenii dragi. Şi nu-mi pare rău, muncesc şi până acum în şcoala din satul natal. Corul l-am organizat încă de la începuturi, am mai înfiinţat şi un ansamblu vocal, un ansamblu folcloric, cu care am ieșit în lume. Eram prezenţi la toate evenimentele muzicale importante din raion şi din republică şi întotdeauna ne întorceam cu premii. Ulterior am organizat şi un cor de băieţi şi… când au văzut băieții mei ce rezultate avem, veneau şi mă rugau să fie înscrişi la cor, chiar şi cei care nu aveau calităţile vocale necesare. Găseau timp şi pentru repetiţii, şi pentru muncile câmpului unde, aveţi dreptate, erau foarte solicitaţi de către părinţi.

– Aveţi un repertoriu de calitate. Cum aţi ales cântecele pentru cor?

– Le alegeam ținând cont de posibilităţile vocale ale elevilor. Am interpretat şi muzică clasică (Ave Maria de Acadelt, Iisus Prunc de Ceaikovski, Corul sclavilor evrei din opera Nabucco de G. Verdi etc.), cântece haiduceşti, colinde, cântece pascale şi populare, muzică uşoară. Repertoriul variat îi fascina pe copii şi ei cântau cu plăcere. Am creat şi dansuri după o anumită muzică. De exemplu, dansul Nimfele, după o melodie găsită într-o carte foarte veche la Biserica din Tabăra. Cu acest dans am participat la un festival de la Bucureşti de unde ne-am întors cu Marele Premiu. Un alt dans, pe muzica Habarera din opera Carmen, a fost prezentat de elevii mei pe scena Palatului Republicii de la Chişinău şi însuşi maestrul Eugen Doga, prezent în sală, ne-a felicitat pentru prestaţie.

– În multe şcoli, lecţiile de muzică sunt înlocuite cu cele de matematică. Se consideră că a cânta ştie toată lumea, în timp ce matematica trebuie învăţată serios. Ce credeţi despre această atitudine?
– Cred că este greşită. Asemenea practici nu-i fac pe elevi mai buni la matematică, dar în mod sigur, îi direcţionează spre muzica de proastă calitate şi de prost gust. Educația muzicală este foarte importantă, ea îi conferă omului nu doar cultură şi eleganţă, ci îl face mai bun, mai optimist, mai tolerant, mai fericit.

– Aţi concertat împreună cu elevii în multe ţări. Care dintre ele v-a lăsat o impresie mai puternică?
– Cum vă spuneam, am fost mereu prezenţi şi invitaţi la cele mai importante concursuri şi evenimente muzicale, la zeci de concursuri organizate în R. Moldova, România, Turcia, Ucraina, Rusia, Cehia. Acum două săptămâni ne-am întors din Suedia. Publicul ne-a primit foarte bine peste tot unde am mers, chiar şi în răcoroasa Suedie am fost primiţi nemaipomenit de călduros. Calitatea şi sinceritatea sunt apreciate oriunde, e greu să compari…

– Sunteţi printre puţinii profesori de muzică, despre care se poate spune că sunt şi cântăreţi de profesie.
– Îmi place să cânt. Începând cu 1992, am participat în mod constant la Concursul Naţional „Tamara Ciobanu”, ocupând la diferite ediţii locurile 3, 2, 1. „Crizantema de Argint” este sărbătoarea mea de suflet, o aştept şi mă pregătesc pentru ea tot anul. Merg să cânt nu pentru a concura, ci pentru a celebra romanţa, a onora acest gen muzical care este cel mai aproape de sufletul meu. „Crizantema de Argint” m-a răsplătit cu Premiul III, în 1993 şi Premiul II, în 2006. Am bucuria de a cânta pe aceeaşi scenă cu sora mea, Silvia Goncear, care a obținut în 2007 Marele Premiu la „Crizantema de Argint” şi în 2008 Trofeul la „Crizantema de Aur” de la Târgovişte. Acum mă pregătesc cu mare emoţie de ediţia 2012 a „Crizantemei de Aur”. Pe lângă cele două mari festivaluri, particip constant la Festivalul Naţional al Lucrătorilor din Învăţământ, la care am luat Premiul I în 2005 şi în 2011, precum şi Premiul I la Festivalul Republican al Creaţiei Artistice a Colaboratorilor instituţiilor preuniversitare de învăţământ.

– Aveţi discipoli care au ales să facă o carieră muzicală?
– Am avut foarte mulţi elevi talentaţi, înzestraţi cu deosebite calităţi muzicale. Din păcate, nu toţi au avut posibilitatea să-şi continue studiile muzicale. Dar sunt mândră de cei care au reuşit s-o facă. De exemplu, Anişoara Cebotari este una dintre cele mai talentate discipole ale mele. Mi-a fost elevă de la vârsta de cinci ani. Are calităţi vocale excepţionale, a fost apreciată la toate concursurile şi concertele la care a participat. La Festivalul „Micul Prinț”, în 1996 şi în 1997, pe lângă premii, a câştigat şi o bursă de studii la Liceul „Dinu Lipati” din Bucureşti, din partea Guvernului român. A studiat la acest liceu, apoi a urmat Academia de Muzică din Bucureşti. Acum s-a stabilit la Bucureşti şi este interpretă de operă. O altă discipolă a mea este Vera Laşcu din Vatici, satul vecin. Am lucrat individual cu ea, a absolvit şi ea Liceul „Dinu Lipati”, apoi Academia de Muzică din Bucureşti. Fiii fratelui meu, Radu şi Igor Goncear, au studiat la Academia de Muzică din Chişinău, Radu Guţu, Maria Pşeneac şi Victoria Goncear îşi fac studiile la Şcoala Pedagogică din Călăraşi, Secţia muzică. Şi alţi elevi au participat la concursuri şi festivaluri muzicale, au fost premiaţi, numai că ulterior au ales să facă studii în domenii mai pragmatice.

– Aţi reuşit să descoperiţi talentul muzical în mulţi copii de la Tabăra, dar aţi avut grijă şi de cei cinci copii ai dumneavoastră. Câte nunţi aţi jucat până acum în familie? Aveţi şi nepoţi?
– Dumnezeu m-a binecuvântat şi sunt împlinită şi ca mamă. Am cinci copii, două fiice şi trei feciori. Fiica mai mare a făcut Facultatea de Limbi Străine la Chişinău, apoi doctoratul la Universitatea din Bucureşti şi s-a specializat în literatura franceză. Locuieşte în România, e căsătorită şi are doi copii minunaţi. Feciorii mai mici şi-au făcut studiile la Oradea şi s-au stabilit acolo, încă nu s-au căsătorit. A doua fiică a făcut Politehnica din Chișinău, are o fetiţă deşteaptă foc. Fiul cel mai mare e alături de noi, lucrăm în aceeaşi şcoală, este cadru didactic. Are şi el un fiu şi o fiică. Am cinci copii şi cinci nepoţi, cu care mă mândresc foarte mult. Iar soţul meu e învăţător de matematică, tot la Tabăra.

– Şi cum se împacă cifrele cu notele muzicale în familia dumneavoastră?

– Deşi la prima vedere nu pare aşa, muzica este o artă care se bazează pe principii exacte, matematice. Pe de altă parte, şi matematica este o artă. Soţul meu m-a susţinut profesional întotdeauna, este un om deştept, drept şi foarte generos.

– De ce principiu vă conduceţi în viaţă şi aţi dori să-l respecte şi copiii dumneavoastră?
– Apa trece, pietrele rămân. Şi munca nu trădează niciodată…

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *