Născut în 1951, Ulrich Schacht a studiat teologia evanghelică la Rostock şi Erfurt. În 1973, din cauza „activităţii de anti-propagandă de stat”, a fost condamnat în RDG la şapte ani de închisoare, iar în 1976 lăsat să plece în Republica Federală Germană. A studiat apoi ştiinţe politice şi filosofie la Hamburg şi a activat ca editor de foiletoane şi reporter-şef pentru domeniul cultură la ziarele „Die Welt” şi „Welt am Sonntag”. În 1994, împreună cu Heimo Schwilk, a editat o antologie ce a fost catalogată drept un manifest de noua dreaptă: O naţiune cu conştiinţă de sine. Mai mult timp a fost membru al SPD (Partidul Socialist al Germaniei) (1976-1992). Din 1998 activează în calitate de scriitor liber şi publicist independent. În prezent locuieşte în Suedia. Lui Ulrich Schacht i s-au decernat mai multe premii, nominalizări şi burse literare. El este membru al Asociaţiei Scriitorilor din Hamburg şi membru al PEN-Clubului. Alte lucrări publicate sunt: Scara spre mare: Poezii suedeze, 2003; Iulie alb: treizeci şi şase de poezii şi un eseu, 2006; Portretul unui călugăr veneţian. O poveste de dragoste, 2007; Bell Island din regiunea arctică, 2011.
– Domnule Schacht, în ce măsură activitatea dvs. de om politic contribuie la ceea ce scrieţi şi viceversa?
– Eu niciodată nu am fost politician în sens profesional. Totodată, însă, aparţin acelei categorii de scriitori care întotdeauna au fost şi sunt angajaţi în domeniul politic, mai ales în discursul public, iar în perioada între 1968 şi 1976, inclusiv, în rezistenţa politică antitotalitaristă din fosta RDG. Pentru acest angajament, în 1973 eu am fost arestat şi condamnat la şapte ani de închisoare. După aproape patru ani petrecuţi în detenţie am fost eliberat şi înainte de termen lăsat să plec în Republica Federală Germană. Ulterior, eu am continuat de acolo lupta mea politică împotriva totalitarismului comunist, dar deja în calitate de scriitor, redactor responsabil şi reporter-şef pentru publicaţiile „Welt” şi „Welt am Sonntag”. Din 1998, ca scriitor liber, locuiesc în Suedia, de unde reuşesc, totodată, să particip la dezbateri politice în calitate de cronicar în paginile revistei „Focus”, ale ziarului „Frankfurter Allgemeine Zeitung” şi ale altor organe de presă.
– V-aţi asumat o poziţie de autor angajat al prezentului german. În ce măsură angajamentele intelectualilor germani contează în evoluţia lucrurilor din domeniul public?
– Angajarea intelectualilor din Germania şi Europa în probleme din sfera publică, la fel ca şi tot ce este legat de cultură şi spirit, se află sub puternica presiune a capitalismului ce aproape totalitar contribuie la degradarea angajamentelor. După ce totalitarismele vechi au fost din stânga şi din dreapta istoric nimicite şi moral deligitimizate, acest totalitarism nou încearcă nu doar global să domine lumea prin omogenizarea tuturor relaţiilor, dar, încă o dată, să creeze un „om nou”, care, în final, nu ar mai fi o personalitate independentă, ci un modul al producţiei şi al consumului, ce ar putea fi modelat şi manipulat conform unor principii economico-matematice. Să dobori această variantă a totalitarismului este incomparabil mai greu decât formele sale din trecut, deoarece el se camuflează nu numai prin asemenea concepte ca drepturile omului şi democraţia, dar, pentru a ajunge la realizarea propriului scop, foloseşte şi coruperea materială ca formă a manipulării în masă, şi doar rareori apelează la violenţă deschisă.
– Ce atitudine are cititorul german faţă de problemele totalitarismului sau post-totalitarismului tratate prin prisma literară?
– Un anumit cititor german, în sensul acestei întrebări, nu există. Cărţile ce tratează subiectele legate de destine umane din perioada totalitarismului naţional-socialist sau comunist se bucură de o atenţie destul de intensă şi chiar înaltă – e şi cazul cărţii mele autobiografice Vara de gheaţă. În căutarea tatălui meu rus, publicată la Editura „Aufbau” în 2011, dar n-aş spune că din aceasta se naşte o preocupare exclusiv politică pentru fenomenul politic, ce a determinat aceste destine. Cărţile creează chiar sentimentul de empatie pentru acele figuri, care suferă din cauza istoriei. Dar destul de rar se ajunge la adevăruri cu adevărat politice, ce pot fi, de asemenea, aplicate asupra prezentului, deoarece se crede că totalitarismul ar trebui gândit doar în forma naţional-socialismului sau a comunismului – ceea ce, desigur, este o viziune foarte îngustă, dacă avem în vedere bazele cultural-antropologice ale acestor fenomene negative.
– Care sunt temele majore ce vă preocupă în literatură?
– În poezie mă preocupă preponderent natura. În proză – relaţiile dintre oameni în vremuri de teroare politică, aşa cum aceasta s-a arătat în anii ’50 şi ’60 sau în perioada schimbărilor radicale de după 1989. În afară de aceasta, încerc să privesc lumea în detaliu, locul, în care se trăieşte, cum e, spre exemplu, Suedia. Este vorba despre lucruri particulare care devin tipice, despre duplicitatea vieţii în forma ei cotidiană cu totul obişnuită.
În proza şi eseistica mea, deja de la începutul experienţei mele de scris, de la sfârşitul anilor ’60, mă preocupă ceea ce încercăm să surprindem istoric, concret prin noţiunea de totalitarism. Culegerile mele de povestiri Concerte Brandenburg. Şase povestiri despre un om (DVA, 1989) sau Trădarea. Lumea s-a sucit (Transit Verlag, Berlin, 2001) se axează pe teroarea şi viaţa cotidiană în cea de-a doua, deci acea comunistă, dictatură germană. La fel de puternic influenţat de reflecţii asupra acestui fenomen este şi volumul meu de eseuri Conştiinţa este putere (Piper, 1992). La modul exclusiv, acestei teme am dedicat cărţile mele Protocoale din Hohenecker. Declaraţiile cu privire la istoria de persecuţie politică a femeilor în RDG, (Ammann 1984, Forum Verlag), dar şi cartea deja menţionată Vara de gheaţă. În căutarea tatălui meu rus. Deja am început să lucrez la primul meu roman, acţiunea în care se desfăşoară preponderent în anul revoluţionar 1989/90. Pe fundalul acelor evenimente istorice violente se povesteşte o istorie de dragoste, titlul cărţii fiind Notre Dame. Romanul trebuie să apară aproximativ în 2014, probabil la Editura „Aufbau”. În aceste zile, în sfârşit, la Editura „Matthes & Seitz” din Berlin au apărut jurnalele mele Despre ninsoare şi istorie. Notiţe 1983-2011, în care totalitarismul este reflectat nu doar ca un fenomen istoric, ci preponderent ca o ameninţare continuă.
– Ce autori preferaţi aveţi?
– Sunt mulţi scriitori din Europa, America Latină sau Asia pe care îi apreciez enorm. Deosebit de mult însă îmi plac scriitorii francezi Albert Camus şi Michel Butor, ruşii Anton Cehov, Ivan Turgheniev, Ivan Bunin, Aleksandr Soljenițîn și V. Șalamov, japonezii Yasunari Kawabata, Yukio Mishima şi Hiromi Kawakami, norvegianul Knut Hamsun, suedezii August Strindberg şi Thomas Tranströmer, danezul Hermann Bang, italienii Cesare Pavese şi Elio Vittorini. În sfârşit, din autorii germani prefer mai ales pe Uwe Johnson, Peter Weiss, Hermann Lenz, Undine Gruenter, Georg Trakl şi Peter Huchel; dar, de asemenea, autori încă în viaţă, cum ar fi Ilma Rakusa sau Hartmut Lange.
– Ce autori germani contemporani consideraţi reprezentativi pentru procesul literar german actual?
– Cred că deja au trecut timpurile când anumiţi autori au fost priviţi ca fiind reprezentativi pentru literatura germană actuală, aşa cum acest lucru încă a mai fost valabil în anii ’60 pentru Heirich Böll, Günter Grass, Siegfried Lenz, Martin Walser, Uwe Johnson sau Christa Wolf. Totuşi, în lumea literară şi în foiletoane există cercuri care preferă sau evidenţiază pe anumiţi autori. Dar acestea sunt mai degrabă fenomene de grup ce se reprezintă doar pe sine însuşi.
– Ce autori de limbă română cunoaşteţi şi consideraţi că ar fi interesanţi pentru publicul german?
– Din clasici: Pannait Istrati. Apoi, Paul Goma sau Ştefan Bănulescu. Din autori mai contemporani: Nora Iuga, Mircea Dinescu şi Mircea Cărtărescu.
– Vă mulţumesc mult, domnule Schacht.
Un interviu realizat de Ivan Pilchin
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
