La ora 17.00 urma să apară stăpâna apartamentului, ca să-i achit chiria şi, de fiecare dată după astfel de vizite, cam rămâneam cu cenuşa în buzunare. Ceea ce însemna că, până atunci, Fedea ar fi trebuit să se evaporeze. A sunat telefonul mobil, era soră-mea, care e mare şefă la un săptămânal studenţesc.
– Hei, Lena, adu-mi cheile de la redacţie, că se face seară şi tre’ să încui uşa. Şi a închis.
De ieri-seară, când am rămas peste noapte la Casa Presei ca să culeg teza de licenţă, cheile redacţiei erau la mine. Afară ploua de mă luau fiorii, iar cerul era întunecat. Fedea dormea dus, dar cineva trebuia să-i ducă surorii mele cheile. N-am ce-i face, tre’ să-l trezesc, că vine baba Şura şi, dacă îl găseşte pe canapea, ne dă pe amândoi afară. Era deja 16.00, iar la 17.00 trebuia să vină după bani. L-am trezit pe Fedea. Afară strada se făcu un râu…
– Hei, dacă tot mergi până în centru, treci pe la redacţie şi lasă-i surorii mele cheia de la birou.
Fedea mai fusese pe acolo de câteva ori. Afară tuna şi fulgera ca în infern, iar eu am scos un bărbat aproape că dezbrăcat în stradă. Fedea arăta ca un miel somnoros, nepregătit să înfrunte mânia naturii. El ieşi mârâind un ştiu ce, cu cheia în mână. Peste o oră, când sosi baba Şura, sună telefonul. Era soră-mea, care îmi zise că Fedea nu a mai ajuns cu cheia, iar ea tre’ să încuie biroul şi nu are cu ce. Ca o butelie de şampanie înspumată pe cale să explodeze, am lăsat-o pe baba Şura să-mi inspecteze apartamentul şi am plecat să-l caut pe Fedea. Mă gândeam deja la tot ce poate fi mai rău. Cel mai rău e că nu avea telefon şi nu puteam să-l sun. Am călcat prin toate locurile posibile pe unde Fedea trecea de obicei. Soră-mea mă suna şi mă întreba când vin cu cheia. Redactorul mă suna şi mă întreba când aduc cheia. Ce bine că măcar ploaia s-a sfârşit… Baba Şura mă sună şi mă întreabă când mă întorc, ca să-i plătesc chiria. Tu-i Bosnia şi Herţegovina! Uitasem. Îmi cer scuze şi zic că revin peste o oră, deşi nu sunt sigură că am să mă ţin de cuvânt.
În cafeneaua internet aflu că Fedea a fost pe acolo, dar nimeni nu ştie unde e acum. Baba Şura mă sună şi mă ameninţă că, dacă nu apar într-o jumătate de oră, mă aruncă în stradă. Soră-mea mă sună şi se răsteşte la mine că, dacă nu vin într-un sfert de oră, mă va pune să-i păzesc redacţia toată noaptea. Sunt o petardă cu coada arzândă, gata să facă poc! Merg în dosul magazinului, spre casele de locuit. Mă opresc în faţa unui bloc cu cinci etaje şi un presentiment puternic îmi spune că Fedea ar putea fi acolo. În disperare, închid ochii pentru o clipă şi îmi ascult propriul instinct. Sunt sigură de asta. Văd două fetiţe care se apropie de uşa scării. Fac un pas spre ele şi le întreb dacă îl cunosc pe Fedea.
Aud o voce spartă.
– Lena!, ce faci acolo?
Ridic capul şi îl văd pe… Fedea. Urc scara până la etajul doi.
– Dă-mi cheile! îi spun eu lui Fedea cu o voce rece. Fedea se retrage ca un bursuc în vizuină şi îmi zice, în timp ce din spatele lui se iţeşte capul ciufulit al unei blonde.
– Nu am cheile, le-am lăsat pe măsuţa din holul apartamentului tău.
Tocmai atunci mă sună baba Şura şi îmi spune că, gata, îmi pot căuta un alt apartament. Imediat mă sună şi soră-mea, dar îi închid telefonul…
Elena Chirică
Elena Chirică, născută în 1981, a absolvit Facultatea de Limbi Străine a USM. A debutat în antologia „Covoare moldoveneşti. 16 tineri prozatori basarabeni”, apărută în 2011 la Editura „Grafema Libris” din Chişinău. Membră a Atelierului de proză „Vlad Ioviţă”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
