După părinţi şi bunei, fraţi şi surori, Învăţătorul este al doilea om ca valoare din viaţa noastră: cel mai bun, mai înţelept, mai ştiutor dintre toţi oamenii, el e blândul sever cu dreptate. E cel care te ajută să înveţi să simţi, să înveţi să vezi, să înveţi să înţelegi, să înveţi să crezi şi să creezi; să înveţi să zbori şi să revii pe pământul cel omenesc, care ne este dat pentru a-l îndumnezei. Este unicul om care vine din şcoală la şcoală, din trecut spre viitor, din sămânţă spre muguri, frunze şi fruct. Şi unicul om care doar seamănă, dar nu culege, ci aşteaptă smerit să-i vină roadele, singure şi împlinite, să se mărturisească în greşeli şi speranţe, în greutăţi şi biruinţe. E cel care dă speranţă şi curaj, încredere şi credinţă, fără să ceară; cel care dăruieşte fără limite şi margini, el însuşi fiind dăruit doar cu simboluri şi cuvinte.
Învăţătorul este dezrobitorul oamenilor din sclavia străină şi din cea proprie. I-a purtat pe evrei prin deşert, către Ţara Făgăduinţei, patruzeci de ani, până n-a mai rămas niciun sclav printre ei. Apoi a venit în chipul Mântuitorului pentru a-i dezrobi pe toţi oamenii – care au fost, sunt şi vor fi, dându-le cea mai puternică speranţă: de a deveni veşnici prin desăvârşirea sufletului. La noi, s-a întruchipat în aparent glumeţul Ion Creangă, ca să arate omului unde este esenţa lui sacră: în sufletul copilului, căci doar copilăria, zice el, e veselă şi nevinovată… Învăţătorii noştri cei de azi, cine sunt ei? Câtă putere de mântuire şi câtă slăbiciune de sclav au adunat la Marile Adunări Naţionale şi prin Italii, din sutele de mii de cărţi venite de peste Prut şi din articolul 13 al Constituţiei, din lumina Cărţii Cărţilor şi din mitocănia preoţilor comunişti, din recunoştinţa părinţilor şi mitele de la BAC?..
Încerc să-i redescopăr în chipurile obosite ale femeilor trecute de patruzeci-cincizeci de ani, trimise la Chişinău să re-înveţe că educaţia nu mai este îndrumare prin valorile lumii, ale poporului tău şi ale propriei fiinţe, ci doar o sumă de subcompetenţe. Mă întristez când citesc osanalele unora dintre ei, cântate celor care au făcut din programa şi manualul şcolar o afacere bănoasă, iar din tricolor – o pânză de dăruit la ziua de naştere. Şi mă bucur atunci când aceste chipuri triste şi obosite se luminează în întrebări despre cum devine, prin educaţie, Adevărul, Binele şi Frumosul, căci numai astfel de întrebări pot curăţa templul copilăriei de negustorii de neam şi de suflete şi numai învăţătorii care azi mănâncă pâine obosită vor sta mâine în dreapta tronului dreptăţii la a doua venire a copilăriei în şcoală.
Dar până atunci, martirajul purificator al învăţătorilor noştri va mai dura.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
