Cei mai mulţi mi-au înţeles intenţiile, îmi împărtăşesc neliniştile, îmi apreciază meditaţiile. Unii îmi cer soluţii la probleme concrete. Doar cei „puşi de servici” îmi reproşează, mă înjură sau îmi califică tabletele drept demagogie pedagogică.
Ziarele însă nu rezolvă probleme concrete, ci informează şi marchează probleme comune; iau atitudine faţă de fenomenele pozitive şi cele negative, ajutându-i astfel pe guvernanţi şi pe cetăţeni să-şi rezolve fiecare, oportun şi corect, problemele. Cititorii sunt însă fascinaţi şi de o anumită magie a ziarului. Iată de ce, în formă electronică sau scrisă, lumea „bună” citeşte ziare. Unii, pentru a afla dacă nu cumva li s-a împlinit vreuna din aşteptările sociale. Alţii, pentru a se convinge că el/ea sau instituţia/afacerea/domeniul de care este responsabil/îi aparţine n-au fost (încă) criticate. Fiinţa ultimilor este legată de ziare prin propria lor nedreptate, de aceea ei trăiesc faţă de ziare o frică permanentă, căci, datorită ziarului, un eveniment, un viciu, un domeniu, limitate informaţional la „un cerc sigur” de angajaţi-participanţi, devine public, în consecinţă starea de lucruri sau „năravul” îşi pierde catastrofal puterea cea falsă şi îşi arată adevărata identitate – de lucru dăunător comunităţii sau de simplu sfârâiac.
Dar mediocritatea deconspirată se răzbună – diminuând sau chiar desfiinţând dezvăluitorul, unii jurnalişti fiind împuşcaţi, înecaţi sau dispărând fără urmă.
Totuşi ziariştii se bucură de imunitatea celei de a patra puteri în stat, reglementată normativ-juridic, de care nu beneficiază însă şi autorii care fac ziaristică voluntară – cei care-şi asumă riscul de a radiografia fenomenele nocive, tăinuite minuţios şi profesionist conspirate de către şefii care, declarându-şi la instalarea în post întemeierea activităţii pe democraţie, transparenţă, competenţă (precum a zis-o şi L. Pogolşa la numirea în funcţia de director al IŞE), şi care în scurt timp privatizează domeniul, devenind stăpânii lui autocraţi. Iar stăpânii nu suferă să se amestece cineva în treburile considerate deja doar „ale lor”. L. Bujor, L. Pogolşa, N. Bucun ş.a., aroganţii educaţiei şi ai instituţiilor educaţionale, şi-au arogat şi dreptul asupra profesiei mele, şi dreptul de a decide asupra dreptului meu la muncă şi la cel de exprimare liberă. Astfel, ce-i drept, în urma unui efort susţinut în comun de la buturuga mică până la consilierul guvernamental, am fost dat dispărut din IŞE.
M-au învins însă nu stăpânii IŞE, cărora le-am ignorat cerinţa de a nu publica, ei concediindu-mă după 36 ani de muncă cu credinţă, ci ziarul, filele magice pe care le deschid zilnic în speranţa că oamenii şi-au sporit omenescul prin cel mai preţios dar – capacitatea de autodesăvârşire prin educaţie.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
