Aflarea lui la Chişinău era legată probabil de relaţia cu organizaţia comunistă locală, de legătura mai facilă cu șefii Cominternului din URSS şi chiar de unele relaţii amoroase, care păreau să-l compromită în ochii lumii bune din Basarabia. Apogeul popularităţii lui în provincia estică, el l-a atins la celebrele procese antifasciste din anii 1937-1939.
Din 1910 a fost membru al Partidului Social-Democrat, iar din 1921 al Partidului Comunist, pentru care a fost de mai multe ori arestat, judecat şi întemniţat la Doftana, Miercurea Ciuc şi Târgul Jiu.

A făcut studii liceale și universitare la Iași, la Facultatea de Litere și Filosofie, în 1924 și-a susținut teza de doctor cu tema Northerul în artele bizantină, sud-slave şi română.

La Şcoala de Arte Frumoase din Chişinău a citit cursul de Istoria artei (1926). A fost profesor și la Facultatea de Teologie din Chișinău. Fiind profesor aici, a tipărit lucrările Arta şi creştinismul (1926), Glozel (1929). Este autorul unor lucrări cunoscute: Evoluţia stilului moldovenesc (Iaşi, 1927), Istoria artei creştine din Apus (1929), Tipărituri vechi româneşti necunoscute (Iaşi, 1931) ş.a.
Bibliografia preocupărilor lui e variată ca tematică: Istoria artei bizantine (1927), Rolul României în epoca de regenerare a Bulgariei (1919); Unde duce colaborarea. Pagini de istorie contemporană (1921); Relaţii culturale româno-ruse în trecut, (1954); Studii istorice româno-ruse în trecut (1954); Studii istorice româno-bulgare (1956), Intelectualii şi Revoluţia de la 1848 în Principatele Române (1948); Lupta pentru formarea Frontului Popular în România (1968); Pagini de luptă din trecut 1914–1936 (1972) ş. a.
Scrierile lui dedicate Basarabiei sunt bine documentate şi foarte preţioase. Concepute pe timpul când prea puţini savanţi se dedicau acestei teme, el investighează, astfel se explică colaborarea laborioasă cu revista Viaţa Basarabiei:
Basarabia arheologică şi artistică. (1932. – nr.1. – P.32-34.); Staţiuni preistorice în Basarabia. (1932. – nr.2. – P.35-40.); Movile şi valuri de pământ. (1932. – nr.4. – P.33-39.); Cetăţi de pământ. (1932. – nr.5. – P.37-43.); Oraşe şi cetăţi dispărute. (1932. – nr.6. – P.19-25.); Cetăţile de piatră. (1932. – nr.7. – P.23-27.); Cetatea-Albă. (1932. – nr.9. – P.23-28.);
Cimitire vechi. (1932. – nr.11. – P.19-25.);
Cruci de piatră. (1932. – nr.12. – P.15-20.); Manuscrisele de la M-rea Noul Neamţ. (1933. – nr.2. – P.43-47.); Biserici de lemn. (1933. – nr.3. – P.1-11.); Un vechi iconostas. (1933. – nr.4-5. – P.66-72.);
Recenzie. (1933. – nr.12. – P.59-60.), – Rec. la cartea: Moroşan N.N. Evoluţia cercetărilor preistorice-paleolitice din România.
Biserica din Buiucani. (1935. – nr.6. – P.21-30.); Cimitirul din Buiucani. (1935. – nr.7-8. – P.41-45.).
Istoricul Buiucanilor (1935.-nr.5.-p.11-25.).

Despre el a scris foarte interesant Pan Halippa, dorind probabil să facă un transfer de imagine: Profesorul P. Constantinescu-Iași. (1935.-nr.1.-P.63).
Astfel au vrut să-l scutească de unele presiuni din partea autorităților care nu agreau mișcarea comunistă. La fel redacția a publicat recenzia la studiul: Constantinescu-Iaşi P. Cele mai vechi case din Chişinău (1932. – nr. 4. – P.73-74.).
După război, cum şi era de aşteptat, a făcut o carieră fulminantă ajungând academician al Academiei Române (12 august 1948, Membru al Academiei de Ştiinţe Bulgare. Doctor honoris causa al Universităţii „Lomonosov” din Moscova şi ocupând diverse posturi importante în ierarhia statului socialist, dar de o bună reputaţie aşa şi nu s-a mai bucurat…

Tema cimitirelor este una foarte delicată. Pe de o parte, loc de înhumare şi de cinstire a celor decedaţi, iar pe de alta – istorie seculară și, desigur, cel mai bun turnesol pentru verificarea gradului de cultură a unei naţiuni.
Cimitire cu adevărat îngrijite la noi sunt unu-două, în rest, jale şi despreţ atât pentru cei plecaţi şi pentru memoria lor, cât şi pentru adevărul istoric care se mai păstrează însemnat pe pietrele funerare. Am reluat din revista Viaţa Basarabiei (1932, nr.11) acest material semnat de Petre Constantinescu-Iași, crezând că am putea compara realităţile noastre şi cu cele de acum 85 de ani în urmă, furnizând niște date trebuincioase pentru scrierea istoriei satelor noastre:

„CIMITIRE VECHI

Deși monumente mai noi și mai puțin importante din punct de vedere arheologic, cimitirele vechi din Basarabia nu trebuie neglijate într-un studiu ca cel întreprins de noi, deoarece ne dau știri istorice, îndeosebi asupra unor personalități din viața bisericească, sau chiar dezvăluie crâmpeie din trecutul general al provinciei de peste Prut.

Cele mai vechi cimitire se găsesc pe lângă biserici, așa cum se obișnuia pretutindeni în lumea creștinească și la români până-n sec. XIX. Unele din ele se păstrează până azi, cu numeroase pietre de mormânt; altele, dimpotrivă, au rămas văduve de biserică, ce-au dispărut, lăsând uneori mărturie un adăpost pristolului. Chiar în regiunile sărace în piatră se obișnuia a se pune deasupra mormântului un semn distinctiv de piatră, cioplit și gravat cu inscripții.

Și-n arta cioplirii acestor pietre se păstra o tradiție. Pe una din fețe se săpa într-un panou forma crucii moldovenești din patru triunghiuri isoscele cu vârfurile unite; deasupra se săpa soarele cu raze de-o parte și luna, în chipul unei fețe omenești, de cealaltă. Urmau inițialele I.H.N.C. și inscripția, care începea cu aceeași formulă: „Aici odihnește robul lui D-zeu…” sau „Sub acest stâlp (piatră) zace…”. Inscripțiile în moldovenește se fac cu litere chirilice – nu mai puține și mai noi cu caractere rusești de mână – simple, uneori cu prescurtări, foarte rar cu cerdacuri. Se găseau și inscripții foarte frumoase, cum s-a mai păstrat cea de la Budești (Lăpușna); altele în versuri, ca la Ișnovăț (Orhei) sau Văsieni (Lăpușna).
Pe lângă aceste elemente strict necesare, se mai obișnuiau și alte reliefuri, singurul caracter artistic. Sub inscripții se scoteau diferite figuri: capul lui Adam și două oase, două sulițe încrucișate, vase de flori cu rinsouri sau motive geometrice, după tradiția frumoaselor chenare moldovenești – Putna sau Rădăuți de pildă. Acele destinate mormintelor boierești erau lucrate cu îngrijire, cum era și firesc, de meșteri bine plătiți. Adevărate broderii sunt sculptate pe pietrele mormintelor fiului vornicului Iancu Miclescu de la M-re Hâncu sau familiei Donici de la biserica Râșcanului din Chișinău.

Afară de pietrele dreptunghiulare se mai așezau pe morminte cruci de piatră, care erau de două feluri. Unele sunt simple, cu brațul orizontal format din două triunghiuri drepte; cele mai multe însă au aceeași formă ca crucile gravate pe piatră, cu brațele ca triunghiuri piramidale, formând ceea ce se numește „croix patée”. Dimensiunile normale nu-ntrec înălțimea de 1,50 m.; rar sunt crucile mai înalte de 2 metri, ca la Hoginești (Orhei), socotind numai de la suprafața pământului.

Din cauza friabilității materialului din care se lucrau pietrele și crucile de mormânt, nu se cunosc morminte mai vechi de începutul sec. XVIII. După afirmația fostului paroh de la Căușanii noi, pr. I. Neaga, pe la 1880 – când scrie autorul – exista la cimitirul vechi de acolo o piatră mormântală cu inscripția din veacul al XV-lea. Astăzi însă la cimitirul creștin inscripțiile nu sunt mai vechi de data amintită. Se crede, după cunoscătorii de ebraică, că la cimitirul evreiesc sunt pietre din sec. XVI. La Șafrancani (Bălți), între două văi, se văd urmele unui cimitir, căruia locuitorii îi spun „Țintirimul împăraților”; între aceste pietre una se spune că purta inscripția unui „Ștefan Vodă“, probabil din sec. XVI. Cimitirele de la Trebujeni, unde a fost vechea cetate moldovenească Oriov, de la „Peștera” din Butuceni, de la Istia (Orhei) trebuie să fie iarăși foarte vechi, deoarece inscripțiile de pe pietre s-au șters de vechime și nu se mai pot distinge datele.

Cele mai vechi inscripții sunt din primele decenii ale sec. XVIII. La Căușanii Noi se mai văd pietre cu inscripții complete de la anii 1742 la vechiul cimitir, unde a fost o altă biserică, căci actuala datează de la 1764-67; pe unele se poate desluși chiar 1732. La Butuceni (Orhei) biserica în stâncă păstrează anul 1675; la 1 km de clopotnița bisericii se află o piatră mormântală, pe care dl Ciobanu crede a fi descifrat anul 1628 – poate e 1728. La vreo 3 km de Capaclia-Răzeși (Cahul) se găsește o poiană pe un podiș înalt, unde, după spusele locuitorilor, ar fi fost o mănăstire; până deunăzi existau chiar pietre de mormânt, urme ale cimitirului dispărut. La aceeași distanță de satul Ustia (Orhei), la marginea unei pădurici, se găsește un cimitir vechi din care s-au păstrat vreo zece pietre mormântale, cu inscripții indescifrabile, dar sigur moldovenești. La aproape un kilometru de la acest cimitir se găsesc alte două pietre, pe una din ele dl Ciobanu (Ștefan Ciobanu -I.C.) bănuiește anul 1688.

În curtea bisericii Vadul lui Vodă (Lăpușna) sunt câteva pietre mormântale, din care cea mai veche poartă data de 1762; dar în curtea proprietarului moșiei sunt urmele altui cimitir cu pietre ce mai păstrează inscripții șterse moldovenești, cea mai veche de la 1733. La Onițcani (Orhei) cimitirul se află în mijlocul satului, lângă locul vechii biserici; păstrează mai multe pietre vechi, din care una poartă data 1732. În curtea bisericii din Budești (Lăpușna) se află o piatră mare cu inscripția „Acest stâlp este al lui Ștefan Timotin cel ci l-au ucis tătarii” – probabil deci din prima jumătate a sec. XVIII. Urmele a două cimitire vechi se păstrează lângă Grușeva (Orhei), unul la câteva sute de metri de biserică, celălalt puțin mai departe pe valea Ichelului; inscripțiile sunt indescifrabile, dar probabil din aceeași epocă.

Bogat în inscripții vechi e cimitirul de pe lângă Biserica Sf. Nicolae din Chilia Nouă, toate pe mormintele credincioșilor armeni. Cea mai veche datează de la 1648, pe mormântul unei oarecare Ana Melcuța din Tavris. Din secolul XVIII sunt mai multe: 1733, 1740, două de la 1749, de la 1765 și una fără dată descifrabilă, pe o lespede cu reliefuri de plante și chiparoși, frumos stilizate. La Budachi se păstrează o placă de marmoră, frumos ornamentată, cu două inscripții de la 1765, amintind de doi copii ai unui dascăli din Chilia. Și mai numeroase sunt inscripțiile armenești de la biserica armenească din Cetatea Albă, studiate de dl Avachian. Afară de cele din interiorul bisericii, se găsesc mai multe în grădina și curtea bisericii, urmele cimitirului obișnuit. În grădină datează de la 1703, 1705, 1717 și 1766 – ultima de forma unui sicriu de marmoră, cu frumoase draperii sculptate pe margini. În curte sunt următoarele: de la 1689, 1705, 1712, 1717 două, 1724, 1742, 1759, 1762 – pe o foarte mare placă de marmoră – și mai departe una din 1726.

Din a doua jumătate a secolului XVIII se cunosc mai multe pietre vorbind de cimitire vechi. La Rezeni (Lăpușna) două inscripții de la 1753 se pot distinge din cele cinci pietre cu semne moldovenești, amintind de cimitirul satului dispărut „Ciuca”, la distanță de 2 km. Locuitorii mai bătrâni spun c-aici a fost Gangura veche, unde s-a desfășurat o luptă aprigă între ruși și turci la 1789. În afara curții bisericii din Dănceni (Lăpușna) s-au păstrat câteva pietre din vechiul cimitir; pe una se poate ceti anul 1762. În curtea bisericii din Sireți (Lăpușna) se află pristolul vechii biserici și câteva pietre de mormânt, pe una citindu-se o inscripție de la 1765; sigur însă c-au fost altele mai vechi, deoarece actuala biserică datează de la 1780. La Râșcova (Orhei), ca una din cele mai vechi biserici, se află o piatră frumoasă de la 1777. În curtea bisericii Sf. Ilie din Chișinău se găsesc mai multe morminte cu cele mai vechi inscripții din oraș. Lângă altar este stâlpul lui Ștefan Nour, în amintirea celor răpiți de tătari la 1781; tot acolo pietre pe morminte boierești de la 1815 (2) și 1817 (2).

În comuna Trușeni (Lăpușna) se mai vede un cimitir cu numeroase pietre frumoase, așezate pe coasta unui deal, lângă fosta biserică, din care se păstrează pristolul. Sunt câteva din sec. XVIII, una de la 1785 vorbește de un diacon Madan. În jurul bisericii de la M-rea Rughi era un mic cimitir, în care s-au păstrat opt pietre cu inscripții moldovenești; una de la 1785 pe mormântul unei călugărițe. La Vorniceni (Lăpușna) s-a păstrat vechea biserică din 1791 cu cimitirul alăturat tot de-atunci. O serie de cruci și pietre înconjoară biserica Mazarachi din Chișinău, cu inscripții moldovenești: două de la 1796 și un stâlp de la același an; urmează apoi altele de la 1800, din care una în versuri pe un stâlp înalt. În spatele altarului bisericii Sf. Nicolae din Bălți se găsește o cruce din piatră pe mormântul unui staroste de negustori din Iași, îngropat la 1797. Lângă pridvorul bisericii din Albineți (Bălți) se află mormântul ctitorilor bisericii, cu o inscripție frumoasă pe o piatră de la 1797.

Din primele două decenii ale secolului XIX, până când s-a instalat pe deplin stăpânirea rusească și încep a se organiza în orașe cimitire separate, exemplele sunt și mai numeroase; vom aminti doar câteva. La Budești (Lăpușna), în dosul bisericii se află cimitirul cu inscripții pe pietre indescifrabile, ce par de la finele sec. XVIII; iar altele de mai târziu, 1816 etc. Nu departe de biserica din Cobâlea Nouă (Soroca) se află o piatră destul de mare cu inscripția de la 1801. În curtea bisericii din Drăgușenii Vechi (Lăpușna) sunt câteva pietre mormântale, pe una se poate citi anul 1807, pe altele 1820 etc. Lângă biserica din Buiucani – Chișinău se găsesc două cimitire: unul la răsărit, alături de pristolul vechii biserici și altul la apus, ceva mai depărtat și mai nou.

Pietre cu inscripții moldovenești sunt numeroase; 13 poartă datele de la 1800 până la 1831 din vechiul cimitir, iar din cel mai nou primul an e la 1812. Lângă biserica Adormirii de la M-rea Căpriana se află o piatră cu o frumoasă inscripție pe mormântul arhimandritului Chiril de la 1812, alături de piatra mitrop. Bănulescu – Bodoni, tot de la 1821, cu inscripția în rusește. În fața altarului bisericii Sf. Gheorghe din Chișinău sunt șase pietre funerare, din care două cu frumoase inscripții moldovenești, de la 1815-1825. În curtea bisericii Râșcanu se păstrează numeroase pietre cu inscripții românești, unele până-n pragul războiului mondial, ceea ce dovedește conservarea limbii românești cu persistență; cea mai veche e de la 1813.

Se pare că cel dintâi cimitir organizat ca atare este „cimitirul ortodox central” din Chișinău, cunoscut și sub numele de „Malina mică“. După un letopiseț din 1871 se amintește că existența lui a fost hotărâtă în 1812; dar, după vechimea pietrelor, el a fost început mai târziu. La 22 mai 1822 se pune piatra fundamentală a bisericii „Toți Sfinții”, capela cimitirului, și, tot de atunci, datează cea mai veche inscripție.

Se îngropau aici morții tuturor neamurilor ortodoxe: ruși, moldoveni, greci, bulgari și sârbi – în limba acestora fiind ticluite și inscripțiile funerare. Interesante sunt pietrele moldovenești, în număr de vreo sută, printre cele câteva mii rusești – scrise cu chirilice sau caractere rusești, ceea ce dovedește aceeași persistență de limbă de care am amintit, cu mult după 1812. Câteva informații a dat dl Inculeț; un studiu mai complet a constituit teza de licență a studentului nostru Nicov Andrei, nepublicată însă.

Pietrele, relativ bine păstrate, dar cu tendințe de năruire unele, poartă epitafe frumoase ca stil și executare, unele de-o simplitate mișcătoare. Sculpturile în piatră sunt aceleași ca la mormintele de pe lângă biserici; unele colorate viu, altele cu mai multe inscripții.

Cele mai vechi datează din 1822, de când s-au păstrat 6, apoi din 1823, două din 1824 și apoi în fiecare an din decadele următoare. O piatră din 1824 are două epitafe în versuri albe, în moldovenește și-n grecește. Cea mai nouă piatră se află pe mormântul unui dascăl. Vasile Munteanu din 1870. Interesant e faptul că s-au scris epitafe în moldovenește și pe mormintele unor ruși sau bulgari din anii 1831-1842. Între figurile mai importante amintim de soția Domnului Alexandru Mavrocordat și fiul prințului sârb Alexei Caragheorghevici, înmormântați aci în 1831.
Meșterii modești, care au săpat inscripțiile lapidare și ornamentele sărace de pe atâtea cruci și pietre moldovenești, dorm demult somnul de veci, alături de cei pentru care s-au ostenit; slabele lor încercări însă stau mărturie unui trecut, pe care nu trebuie să-l neglijăm.”
Revenirea la cele publicate odinioară mi se pare absolut firească și necesară, altminteri cum vom vedea dacă am progresat sau am regresat în vastul domeniu al protejării trecutului istoric…