Orice fenomen literar concret trebuie revizitat, testându-i validitatea. Cu atât mai mult, nişte istorii literare construite pe ideologii, fie şi literare. O carte explicativă în acest sens este Iluziile literaturii române de Eugen Negrici. Cartea merită citită integral, eu mă voi opri doar la nişte teze comune pentru toate istoriile noastre literare. Cartea se putea numi şi „miturile (istoriei) literaturii”, sau „prejudecăţile literaturii”… Or, clişeizarea, prejudecăţile, dogmele – fie şi „justificate” de interese „supreme” ori „sublime” – sunt străine timpului în care trăim. Duşurile reci sunt necesare, cel puţin, la nivelul unor „ore sanitare”.
Noi nu avem, propriu-zis, o istorie a literaturii, dată fiind lipsa unei succesivităţi normale, date fiind frustrările unei culturi minore, neîmplinirile fiind substituite cu mistificări (cum sunt cam toate… Istoriile noastre literare scrise). Ne mai joacă festa slaba funcţionare a spiritului critic în literatura română în general (ce să mai vorbim de cea din Basarabia?). Depinzând foarte mult de factorul naţional (ideea independenţei, ideea patriotică prevalând asupra ideii de libertate), de factorul social şi politico-ideologic (schimbat de atâtea ori pe parcursul a unui secol şi jumătate!), o succesiune firească a fost imposibilă. În schimb, părerea mea e că suntem, în consecinţă, campioni la “arderea etapelor”.
La acestea se adaugă complexele provincialiste, autoamăgirile (protocroniste ori sincroniste) şi, în consecinţă, naşterea miturilor (literatura fiind un bun naţional fragil şi având nevoie de repere stabile): poporul ales; cetatea asediată; complotul malefic; paradisul pierdut; eroii civilizatori; călăuze; stăpânii de clan şi protectori; larii recuperaţi; copacul în furtună şi altele de acelaşi soi.
Intermitent, autorităţile trimit la „clasici”, pentru a limita orice dorinţă de modernizare a limbajului poetic, ori pentru a curma orice tentativă „avangardistă”. Dogmele cele mai periculoase în receptarea literaturii sunt: încremenirea în respect, tabuizarea agresivă, deliraţia la geniu, adică tot ce exclude din oficiu atitudinea estetică şi critică, bineînţeles, dar şi orice evoluţie. “Exemplaritatea, spune într-un loc Negrici, vorbind despre pericolul clasicizărilor, deschide calea tuturor dogmatismelor şi dă argumente autorilor de directive şi ucazuri ideologice…”
Pe când o carte despre iluziile (încă nedezavuate) ale literaturii din Basarabia? Nu numaidecât pentru demolarea monumentelor. Poate mai curând pentru adunarea lor într-o rezervaţie exotică gen Jurassic Park. Altul decât grădina publică a cititorului modern.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
