De aceea pe parcursul anilor şi-a schimbat destinaţia după cum a fost şi epoca: magazin alimentar, filială de bancă, pizzerie…
Dar iniţial pe acest loc şi din aceleaşi pietre fusese zidit hotelul Londra.
Data exactă a construcţiei n-o cunoaştem, dar se ştie că la începutul secolului XX era unul dintre localurile cele mai preferate de către oaspeţii importanţi ai Chişinăului. Aici se oprise în 1875, înaintea războiului din Bulgaria (1877-1878) poetul Hristo Botev, pregătind viitorii voluntari bulgari, iar în 1914 când a vizitat Chişinăul pentru o singură noapte l-a găzduit pe tânărul poet Vladimir Maiakovski şi confraţii lui futurişti..
Profesorul Ion Ocinschi îşi aminteşte ziua de 21 aprilie 1914, când l-a întâlnit pe Vladimir Maiakovski (1893-1930):
„ – Ce-ar fi, zise Mateevici, s-o luăm spre hotelul Londra. – Anume acolo trebuiau să fie oaspeţii.
…Intrăm în hol şi ne adresăm omului de serviciu. Acesta ne îndrumă spre sala de biliard.
Ţin bine mite şi azi acea clipă. Când am deschis uşa, un tânăr impunător la înfăţişare, cu tacul în mână, „tuna” triumfător. Era Maiakovski. Iar de sub masă se muncea să iasă… popa Berezovschi, care pierduse partida şi-şi „ispăşea pedeapsa”. Era o nămilă de bărbat şi în sutană părea vestitul Varlaam, cel descris de Puşkin.
Am izbucnit în râs.
Vladimir Vladimirovici zâmbi şi el.
Ne-am prezentat. Apoi oaspetele încheie partida, îşi luă rămas-bun de la partener şi ne invită la el în cameră.
Am tăifăsuit despre multe atunci – şi despre box, şi despre biliard, dar mereu ne întorceam în literatură. Vladimir Vladimirovici glumea tot timpul. I-a plăcut mult vinul nostru moldovenesc şi spunea „că cele mai bune vinuri sunt în Basarabia şi Gruzia”.” (Basarabia necunoscută, vol. VI)
Aici în timpul revoluţiei din 1917 era statul major al lui Ilie Catărău, un mare aventurier basarabean, care era la un pas să deturneze şi puterea Sfatului Ţării, şi pretinsa grupare bolşevică Rumcerod. La 22 noiembrie 1917 după prima cuvântare rostită în incinta Sfatului Ţării, din soldat de rând s-a autodenumit colonel şi-n scurtă vreme conducea garnizoana militară a Chişinăului. Numai curajul lui Gherman Pântea l-a neutralizat pe acest om foarte capabil de fapte imprevizibile.
Citez din memoriile lui Gh. Pântea (după Rolul organizaţiilor militare moldoveneşti în actul Unirii Basarabiei. – Chişinău, 1932): „La 31 decembrie, de dimineaţă, am avut o discuţiune cu D-l Ion Inculeţ, Preşedintele republicii, şi am căzut de acord că Ilie Catărău trebuie arestat în aceeaşi seară pentru a nu-i permite să participe la parada de a doua zi, care putea să ne fie fatală.
Subsemnatul am pus o singură condiţie, şi anume: ca această chestiune să nu mai fie adusă în Consiliul de Directori, iar ordinul de arestare să fie semnat direct de D-l I. Inculeţ, care a şi semnat acest ordin, însărcinând pe subsemnatul cu executarea lui.
Aici încep împrejurările nespus de protivnice. O parte din armata moldovenească era subt influenţa lui Catărău, iar cealaltă parte, deşi disciplinată şi credincioasă republicii, nu credea oportună arestarea lui Catărău. Trebuia deci găsită o altă ieşire. M-am adresat Regimentului 4 cazaci Zaamurski, comandat de plutonierul major Ermolenko.
În tratativele avute cu acest comandant am stabilit, în urma unor compensaţii, ca el şi cu soldaţii lui să fie la dispoziţia mea pentru arestarea lui Catărău. Despărţindu-ne, am luat înţelegere ca la ora 1 noaptea, Ermolenko şi cu soldaţii lui să vină la mine acasă.
În acea zi, fusesem invitat cu ceilalţi luptători la cunoscutul poet moldovean Iorgu Tudor…
De aici, am plecat la directorul general al Comunicaţiilor N. N. Codreanu, la care am stat aproape până la ora 12 noaptea şi căruia i-am destăinuit planul, adăugându-i că arestarea este singura soluţie şi că dându-mi seama de riscul la care mă expun, îl rog ca-n cazul unei nenorociri pentru mine să fie dânsul tovarăş de mângâierepe lângă părinţii mei. Eram îmbrăcat în uniformă de soldat şi înarmat cu două revolvere Mauser.
De la N. N. Codreanu am plecat acasă, unde mă şi aştepta Ermolenko cu 25 cazaci înarmaţi.
De aici, soldaţii s-au urcat într-un autocamion: Ermolenko cu doi ajutori de ai săi într-un automobil, iar subsemnatul împreună cu comandantul pieţei Chişinău, Levenzon, am luat loc în maşina mea, îndreptându-ne spre Hotelul „Londra”, unde locuia Catărău.”
Până aici, reproducerea atmosferei se face ca-n scenariile de film. Sunt nişte interpretări pentru fiece pas întreprins, pe care autorul le nuanţează din două motive. Unul este personal şi, peste ani de zile, curajul tineresc i se pare nespus de nesăbuit, alt motiv ţine de conjunctura politică ce avea versiunile sale asupra acelei situaţii şi autorul era obligat să ţină seama de toate nuanţele ca în cazul unor polemici să poată oferi cuvântul şi altor martori, oferindu-le paralel şi pista de lansare.
„La intrarea în hotel, am fost întâmpinaţi de prima gardă, care nu ne-a opus rezistenţă, astfel că ne-am îndreptat spre camera lui Catărău.
Santinelele de la uşă, văzându-ne, ne-au somat să ne oprim, ameninţându-ne cu arma, dar cazacii s-au repezit la aceşti păzitori, i-au dezarmat şi i-au arestat.
Comendantul pieţei – Levenzon – a bătut la uşa lui Catărău, anunţându-l că are a-i face o comunicare urgentă în legătură cu parada de a doua zi. Catărău l-a întrebat dacă este singur şi, la răspunsul afirmativ al lui Levenzon, a deschis uşa. În momentul acesta, am năvălit în odaie cu toţii, iar garda lui Catărău din interiorul camerei a început să tragă în noi focuri de revolver, rănind pe un cazac, fapt ce a îndârjit pe ceilalţi cazaci, care s-au repezit asupra oamenilor din garda lui Catărău, lovindu-i şi dezarmându-i.
Subsemnatul, în numele Republicii Moldoveneşti, am declarat arestat pe Ilie Catărău, după care numitul a fost ridicat, scos afară şi îmbarcat în camion”.
Aici începe deznodământul. Este momentul psihologic care arată ambiguitatea convingerilor lui Catărău.
„Înainte de a fi nevoit să intre în automobil, Catărău ni s-a adresat cu următoarele cuvinte: «Pe acest pământ m-am născut, aici am crescut, dă-mi voie să-mi sărut pământul strămoşesc.» Drept răspuns, am dat ordin să fie îmbarcat şi pornit în direcţia Odesei, conform planului stabilit. Pentru supravegherea lui Catărău am delegat pe deputaţii din Sfatul Ţării, Grigore Turcuman şi Tudose, dându-le ajutor pe aghiotantul meu, locot. Harconiţă. La Odesa, Catărău a fost predat comisarului politic ucrainean Poplavko. La întrebarea ce i-a pus Poplavko de ce este arestat, Catărău a răspuns: «Moldovenii basarabeni trag spre România; singurul eu lupt ca Basarabia să se unească cu Ucraina.»
Comisarul Poplavco, în urma acestor cuvinte, l-a pus imediat în libertate, fapt care a provocat mare senzaţie în cercurile conducătoare ale Republicii noastre.
Aici, în acest hotel, Constantin Stere, în 1906 a scris celebra sa recenzie Poetul pătimirii noastre, articol publicat în revista „Viaţa românească”.
Impactul acelui prim studiu critic a fost decisiv pentru recunoaşterea lui Octavian Goga şi începutul Unirii provinciilor româneşti prin cultură. Profund impresionat de vocea inconfundabilă a poetului ce venea la el parcă din adâncurile istoriei, Constantin Stere a luat un vers şi l-a pus pe frontispiciul ziarului Basarabia:
Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinţei:
De jalea lui ne-au răposat
Şi moşii şi părinţii.
Astfel, prin mâna uşoară a scriitorului basarabean lumea cultă dintre Prut şi Nistru a cunoscut debutul unui poet care a marcat o epocă în literatura română.
La începutul lui iulie 1941, clădirea a fost aruncată în aer de către comandoul NKVD-ului şi distrusă în aşa măsură, că n-a mai putut fi refăcută. Şi arhitectul Alexei Şciusev, care în 1946 reproiecta Chişinăul, a făcut o replică, construind un bloc locativ şi adăugând un etaj.
Azi, el aminteşte şi poate îşi aminteşte de hotelul Londra…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
