JURNALUL BIBLIOTECARULUI

Pe la 12.00 a venit o clasă întreagă. Numai fete. Au ales cărţi din afara programului şcolar, iar una dintre ele mi-a mărturisit că e poetă şi că acum lucrează la un roman. I-am dăruit Casa verde, o antologie de poezie şi proză ale tinerilor scriitori basarabeni. Deocamdată, încă nu e şi ea acolo. Pe la 12.30, un elev de la şcoala de meserii a cerut biografia cuiva. A cui anume? A domnului acela?… Daţi-mi biografia lui, dar nu ne zicea a cui anume. Totuşi, doamna Vera a reuşit să dezlege misterul şi, din întrebare în întrebare, a aflat că tânărul voia biografia lui Ion Creangă. Ca să vezi. Iată cine era domnul acela. Pe la ora 14.00, o doamnă mi-a mărturisit că a citit Măcel în Georgia şi m-a luat tare, că de ce am întrebuinţat un limbaj atât de direct în acest roman. Am încercat să-i explic că fără acest limbaj nu puteam să descriu realitatea de la sfârşitul anilor optzeci şi personajele care o animau. Dacă aş fi folosit un alt limbaj, un limbaj poetic, de exemplu, nu cred că aş fi reuşit aceasta. Mai spre seară, i-am servit pe copiii din sala de lectură cu bomboane şi sandvişuri. 

Joi

Din cauza unei confuzii, scriitorul Ianuş Ţurcanu a venit la ora 11.00, iar copiii la ora 13.00, cu toate că şi unii, şi alţi au venit la o întâlnire cu poetul Ianuş Ţurcanu. Nefiind de faţă Ianuş Ţurcanu, am fost nevoit să ies eu în faţa copiilor, deşi din adolescenţă nu am mai scris poezii pentru cei mici. Trebuia însă să fac ceva, trebuia să acţionez cumva, odată ce sala de lectură se umplu de vocile melodioase ale picilor. Dar şi elevii se pregătiseră, învăţând poezii de Ianuş Ţurcanu pe de rost. Fiecare dintre ei ştia câte o poezie. I-am ascultat. I-a ascultat şi Ianuş Ţurcanu de la mobilul meu. Şi a fost foarte impresionat. Apoi am scris eu o poezie pentru cei mici, în regim de laborator, sub ochii lor, plecând de la cuvintele pe care ei mi le-au propus, şi cu cuvintele lor: am scris o poezie despre un pisic care se crede scriitor. Ei bine, graţie faptului că domnul Ţurcanu a lipsit de la întâlnirea cu poetul Ianuş Ţurcanu, vrând-nevrând, târâş-grăpiş, ca să salvez situaţia, am scris şi eu o poezie pentru pici. Pe la ora 14.30, un băiat dintr-a şasea a venit să împrumute un roman de Ion Iachim citit de aproape toţi colegii de clasă. Numai el nu-l citise. Foarte mulţi cititori şi azi. Şi azi am continuat vânătoarea de cărţi necitite. Răsfoind cărţile de pe rafturi, am mai descoperit două cărţi neparcurse de nimeni: o carte despre Bucureştiul interbelic de Ioana Pârvulescu şi Cruciada Copiilor de Florina Iliş. Cu ele în mâini, m-am apropiat de cititori, dar nu e uşor să fii convingător; e chiar foarte greu, însă, într-un final, am reuşit. Obiectivul meu e să nu avem cărţi necitite în bibliotecă. Orice carte necitită e o carte moartă. Orice carte necitită e o carte care nu există. E ca şi cum nu ar fi fost publicată. Cărţile încep să existe doar din clipa când sunt citite.

Vineri

Azi am participat la o şedinţă a Salonului Literar Ceaiul de la ora 4, moderat şi condus de doamna A. Tănase, la Biblioteca „Transilvania”, unde am trăit câteva revelaţii. Prima – elevii chiar îi cunosc îndeaproape poezia şi proza lui Aureliu Busuioc. Şi a doua – prin literatura sa, prin textele pe care le-au ales pentru a le scanda în faţa asistenţei, se exprimau, nici mai mult, dar nici mai puţin, decât pe ei înşişi. După şedinţă, doamna Tănase mi-a povestit că foarte mulţi dintre elevii prezenţi la salon locuiesc în gazdă, fără părinţi – mamele şi taţii lor sunt undeva aiurea, în Italia sau Spania. Unde vor să se ducă şi ei după ce vor da bacalaureatul. Posibil că un fir foarte subţire care îi va mai lega de Basarabia să se înnoade anume la aceste cenacluri. Nu este exclus că anume proza lui Busuioc sau a lui Beşleagă să mai fie acel pod pe care-l vor străbate pentru a reveni la baştină.

Duminică

După o absenţă de câteva luni, timp în care a stat la mama ei în Italia, unde aceasta lucrează de vreo zece ani, a revenit Cornelia şi a venit să-şi ia o carte nouă, cu toate că afară ploua. I-am recomandat un volum de povestiri pentru cei mici de Aureliu Busuioc. Înainte de a pleca la mama ei în Italia, Cornelia mânca poveşti şi poezii pe pâine.

Luni

Alaltăieri a sunat cineva la bibliotecă şi tăcea în receptor. A sunat şi ieri, tot nu zicea nimic. Şi azi. Oare să ne fi zbârnâit vreun mut?

Marţi

La ora asta, atât sala de lectură pentru copii, cât şi sala de lectură pentru adulţi e plină ochi cu elevi care-şi fac lecţiile. O adolescentă lucrează la o lucrare despre ipostazele feminităţii în poezia şi proza lui Eminescu. Dacă nu greşesc, ar fi o lucrare de pionierat. Pe la ora 12.00, o doamnă între două vârste a împrumutat romanul lui Busuioc Singur în faţa dragostei. „Îmi este ruşine că nu l-am citit când autorul era în viaţă", a recunoscut dânsa. Apoi mi-a mărturisit pieptiş că e şomeră şi că îşi caută de lucru. „Nu ştiţi oare unde aş putea să mă angajez?", m-a întrebat ea cu o voce pierită. Ar fi vrut să lucreze la un post de radio. „Am să mă interesez, doamnă", i-am promis, în timp ce o conduceam spre ieşire. Nu peste mult, pe canapeaua din vestibul s-a aşezat un bărbat îmbrăcat în haine şifonate. „Nu am casă, nu am unde sta, aş putea să rămân peste noapte la bibliotecă?". „Din păcate, nu se poate", i-am tăiat eu aripile. „În schimb, pot să vă dau nişte bani". Mi-am scobit buzunarele şi i-am întins 20 de lei. Peste toate, i-am mai dat şi un măr. Şi bărbatul a plecat. În locul lui pe uşă a intrat o fată de la un liceu din cartier. E elevă în clasa a şasea şi scrie un roman. A venit la bibliotecă să-şi schimbe cărţile. Citeşte foarte mult. O dată la trei zile ia alte cărţi. Deja îi cunosc pe unii cititori la faţă. Cu unii dintre ei am devenit prieteni. Pe alții îi ştiu cum îi cheamă. Elena nu a mai trecut pe la noi de o săptămână şi lucrul ăsta mă îngrijorează. Dacă oamenii nu trec pe la bibliotecă, înseamnă că au necazuri. Sper ca ei să nu i se fi întâmplat nimic rău şi azi să deschidă uşa bibliotecii.

Miercuri
Ori de câte ori intri în vreun magazin sau în vreo instituţie de stat, sau în vreo firmă, sau cine mai ştie unde eşti luat pe sus şi eşti bruscat. Şi te simţi tare neplăcut. Ţi se vorbeşte răstit. Eşti ţistuit. Eşti ironizat. Eşti luat la vale. Şi mi-am zis: noi la bibliotecă nu trebuie să facem la fel, ci trebuie să ne purtăm omeneşte şi frumos cu cititorii. Oare ce poate fi mai frumos decât un om care pleacă zâmbind dintr-o bibliotecă?