La Hrtop, anul 1949 este si astazi o rana deschisa

Cu ocazia a 68 de ani de la primul val de deportari, din 1941, parlamentarul Vladimir Hotineanu, nascut in deportare, a propus in parlament sa fie comemorate victimele represiunilor staliniste printr-un minut de reculegere. Au onorat aceasta propunere numai Opozitia si diplomatii aflati in sala. Comunistii nu s-au ridicat in picioare, ceea ce dovedeste ca ei si acum sunt ferm convinsi ca atunci au procedat corect. Va intreb si ma intreb: acesti oameni il au pe Dumnezeu in suflet?Am scris aceste randuri de la inima. Nu astept intelegere si compatimire din partea unor „milostivi crestini” care si astazi se inabusa de invidie pentru cei care muncesc si-s mai gospodari decat dansii. Sper sa ma inteleaga insa rudele celor 20 de mii de deportati in 1941 si ale celor 40 de mii de deportati in 1949.

„Un caine, dar s-a purtat cu noi ca un om…”

In anul nasterii mele, buneii si rudele erau deja deportati in Republica Autonoma Bureat-Mongola. In copilarie, tin minte, se vorbea de ei acasa numai in soapta. Era frica cea mare intrata in oase din noaptea de 6 iulie 1949, cand sub vuietul strasnic al masinilor militare intrate in sat brusc si organizat, ii ridicau din somn, prin surprindere, pe cei care erau vinovati doar de harnicia lor, de faptul ca aveau oleaca de pamant si-l prelucrau.

Bunelul meu, Efim Axentie Ambul din satul Hartop, raionul Cimislia, la acel moment avea 73 ani, era grav bolnav si se afla imobilizat la pat. Nu l-au crutat – a fost scos din casa pe un tol si dus de patru soldati la masina, aruncat ca un gunoi, ca apoi, cu inca sase familii din sat sa fie dus la statia feroviara, imbarcat in vagoane pentru vite si trimis cat mai departe de casa… Ii tin minte intorsi acasa pe la sfarsitul anilor ’50. Bunelul avea capul alb, ca ninsoarea ii erau barba si mustatile. M-am bucurat nespus ca, uite, am si eu un bunel si o bunica. Dar ei erau absenti si tristi. S-au luminat la fata cand, latrand vesel, le-a sarit in brate cainele nostru Muscai. Cu lacrimi in ochi si-au amintit cum alerga prin ograda si schelalaia Muscai in noaptea ceea de 6 iulie, cum venea la fereastra si batea cu labele in sticla, parca vroind sa-i preintampine de nenorocirea ce se abatea asupra casei lor. Iar acum i-a recunoscut si, bucuros, parca le saruta mainile. „Un caine, au zis ei, dar s-a purtat cu noi ca un om, iar oamenii – ca niste caini!”.

Ii tin minte foarte mahniti si tacuti. Oameni distrusi moral si fizic! Bunelul, in fiecare dupa-amiaza, isi punea mainile la spate si pleca incetisor in sat. In drum se oprea la poarta fiecarui gospodar, se uita lung in ograda. Vroia sa vada cum traiesc vecinii sau poate cauta ceva din bunurile sale lasate in ziua deportarii. Nu ne-a spus niciodata nimic. Se intorcea obosit, se aseza pe scaunul de langa poarta, fara sa rosteasca un cuvant. Iar peste un timp am observat cu totii ca nu mai era in mintile sale. Iata, in asa mod partidul comunist isi atingea scopurile. In acelasi mod isi atinge scopurile si acum – distrugand oameni, calicind tineri, ponegrind, intimidand si fluturand steagul rosu, mereu biruitor.

Deportat pentru un pat de lemn?!

Prin ’90, cand s-a destramat URSS, am avut ocazia sa merg la arhiva. Vroiam sa stiu adevarul despre rudele mele deportate. Mare mi-a fost mirarea si dezamagirea cand am dat peste pagina ce o cautam. Am citit-o si am recitit-o de cateva ori. Un nod mi s-a ridicat in gatlej, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Din ceea ce era scris acolo reiesea ca rudele mele deportate avusesera doar un pat de lemn, un scaun, un sunduc, un samovar, patru butoaie si o lada mare, o vaca si o scroafa, 15 kg de malai si 537 kg de graunte de porumb… Pentru asta fusesera trimise in Siberia. Dar unde-s masinile si inventarul agricol, mobila, covoarele tesute de bunica, imbracamintea, vesela, doar erau gospodari, „culaci”?! Mi-a fost rusine, la gandul ca aceste „documente” ar putea fi citite si de copiii mei.

Ca niste vulturi de prada…

Actele de luare la evidenta a bunurilor ce apartineau persoanelor deportate au fost intocmite la 10 iulie, iar deportarile au fost la 6 iulie. Cata operativitate! Imi si imaginez cum „bunii” mei sateni, ca niste vulturi de prada, s-au napustit asupra averii si au dus-o pe la casele lor, bucurosi ca puterea noua le-a oferit o astfel de sansa. Drept ca si statului i-au revenit cele zece hectare de pamant ale bunelului. In total, statul s-a ales cu 107 ha de pamant de la sapte familii deportate, dintre care 42 ha erau deja insamantate. In timp ce 59 de consateni, care au intrat pe 15 iulie 1949 in nou-formatul colhoz „Budionii” din Hartop, i-au „daruit” in total doar 142 de hectare. Asa s-a facut „deschiaburirea” taranilor si colectivizarea fortata in fosta RSSM.

Cu toba si „garmoska” prin sat

Coplesita de ceea ce li s-a intamplat rudelor mele, m-am apucat sa scriu o istorie a satului Hartop. Deportarile si foametea organizata mai sunt si astazi niste rani deschise. Comunistii aveau metodele lor de a strange produsele alimentare: o caruta cu activisti ai sovietului satesc, cu toba batand a mare veselie, pornea dintr-un capat de sat, iar alta, cu „garmoska” si cu o femeie de la raion, imbracata in bluza rosie (culoarea sarbatorii si a biruintei la comunisti), dintr-un alt capat al satului. Cu mult alai, activistii urcau in poduri si coborau in beciuri, cotrobaiau prin camari, saraiuri, spargeau cu baioneta tavanul, soba, podeaua in cautarea cerealelor ascunse. Maturau tot ce gaseau si plecau veseli, ca apoi sa expedieze totul la statiile feroviare pentru a le duce mai departe… La Hartop numai in a doua jumatate a anului 1946 si prima jumatate a lui 1947 au murit de foame 312 sateni. E o tragedie pe care nu o poti reda in cuvinte. Situatia de foamete, creata special de organele de conducere staliniste, a avut scopul de a ruina gospodariile taranesti. Ele iar au ramas fara forta de munca, fara seminte, fara vite, doar cu impozite la stat. Ce putea face bietul taran in fata acestei masinarii a statului? Nici nu-i de mirare ca, de la sfarsitul anului 1948 pana in mai 1949, numarul colhozurilor s-a dublat. Ramaneau neclintiti doar acei care nu-si inchipuiau viata fara pamantul propriu.

„Elementele dusmanoase”

Dar partidul comunist a hotarat foarte simplu soarta acestora: a decis sa-i deporteze. Unchiul meu, Serghei Ambul, predase 16 ha de pamant in colhoz, cu tot cu inventarul agricol, vite, adica intrase in colhoz benevol. Pe 3 iulie 1949, reprezentantii partidului comunist au cerut excluderea sa din colhoz, ca „element dusmanos”. La 6 iulie, el a fost deportat fara dreptul de a se intoarce in satul de bastina. Bunelul si fiii lui erau oameni harnici, dar si foarte principiali, iubeau dreptatea. Asa imi explic faptul ca, desi se afla in lista oamenilor gospodar din sat pe locul al 33-lea dupa averea sa, a nimerit printre cele sapte familii de deportati. Ambul E. si Pogarnet A. aveau 73 si 72 de ani, dar au fost deportati cu sotiile lor. Ce rau mai puteau face acesti batrani colhozului? Sofronie Cujba si Simion Zamisnai in noaptea deportarii au fugit, s-au ascuns. Dar totuna, sotiile cu cei sase si, respectiv, opt copii au fost imbarcate si duse fara capul familiei. Sotii au fost nevoiti sa se duca dupa dansii, de buna voie. Matusa mea, Maria Jiricov (Ambul) a fost deportata cu trei copii. Sotul ei se afla la inchisoare pentru neimplinirea planului de predare la stat a produselor alimentare. Ii era foarte greu acolo. Oamenii din satul vecin, care au fost deportati si au nimerit cu ea in acelasi catun, povesteau la intoarcere, cum ea iesea in stepa, ridica mainile la cer si in hohote de plans se ruga lui Dumnezeu sa-i ia zilele, sa scape de necazurile grele… Pentru ca nu a avut dreptul sa se intoarca la Hartop, s-a stabilit cu traiul in satul Serpneova din Ucraina.

Cine se va pocai?

Cine se face vinovat de sutele de mii de vieti omenesti pierdute in timpul secetei din 1945-1946 si a foametei organizate din 1946-1947, a deportarilor din 1941 si 1949, a colectivizarii fortate din 1948-1950? Ale cui maini sunt pline de sange? Cine prefera culoarea rosie, culoare nu a „biruintei”, ci a sangelui omenesc?
Exista un asemenea monstru. El nu-si schimba nici culoarea, nici naravul, nici simbolul, cu mandrie continua cauza mosilor si stramosilor rosi. Se va pocai acest monstru pentru sutele de mii de oameni bagati de vii in pamant? Pentru cei morti de foame, sau dusi in noapte si neintorsi, pentru cei aruncati in lagarele din Siberia? Si inca o data ma intreb: acesti oameni il au pe Dumnezeu in suflet?

Ma mira si ma sufoca faptul cat de marginiti, cat de intunecati, as spune zombati, sunt unii cetateni in etate care, cunoscand foarte bine vremurile prin care au trecut, sustin si voteaza in continuare comunistii. Acestora as vrea sa le spun: Treziti-va, oameni buni! Cititi macar cartile elementare – „Istoria romanilor” de Andrei Moraru, „Foametea din Basarabia in anii 1946-1947” de Ion ?urcanu, „Cartea foametei” de Larisa Turea. Cititi-le, mai ales in aceste zile fierbinti de iulie…

Anastasia Balmus (Ambul),
satul Hartop, r-l Cimislia