Cultură

Leonid Cemortan -omul care l-a aparat pe Stefan cel Mare

Mi-e imposibil sa scriu la trecut despre academicianul si criticul de arta Leonid Cemortan, prezenta tonica si generoasa in peisajul arid al scenei basarabene.

Nascut la 6 noiembrie 1927 in satul Chetrosu, raionul Drochia, omul ce nu si-a tradat principiile si nici ortacii era model de demnitate si verticalitate civica, competenta si profesionalism: sef de redactie la Editura de Stat a Moldovei (1955-1957), sef al Directiei arte a Ministerului Culturii (1957-1958), director al Filarmonicii (1958-1960), viceministru al Culturii (1960–1963), sef de redactie la Enciclopedia Moldoveneasca (1967-1976), cercetator in cadrul Sectiei de etnografie si arta a ASM (1976-1991), director al Institutului de Istorie si Teorie a Artei al ASM (1991-1997), director de onoare al Institutului Studiul Artelor (din 1997).

Se zice ca traseul avalansei e in functie de pietrele ce-i stau in cale – in dricul iernii de lasitate intelectuala (or, fara complicitatea celor buni raul nu ar avea nici o sansa!), in toiul campaniei de stramutare a monumentului lui Stefan cel Mare din centru catre periferie (vezi Doamne, nu sta bine alaturi de Lenin), Leonid Cemortan, viceministru al Culturii, si-a asumat curajul de a spune nu, devenind stanca de neocolit.

Demis din toate functiile, fostii colegi si prieteni il ignorau, treceau de alta parte a strazii cand il zareau. Ci nu mor caii cand vor cainii: arta teatrala a Moldovei si-a aflat in Domnia Sa spectatorul fin si avizat, exegetul riguros, analistul sensibil si disciplinat. Precum in copilarie, cand, la Chetrosu, la un spectacol sosit in turneu pe o scena improvizata, se interpusese intre artisti si spectatori, transmitand cu emotie cele intamplate pe scandura scenei, a ramas un eficient releu intre teatru si public. Mai mult ca atat – intr-o lume uituca, vietuind cu painea neagra a zilei de azi, s-a consacrat memoriei ca arta.

Pana la capatul rodnicei sale existente terestre, a cercetat cu lupa, prin arhive si biblioteci, filele subtiate de vreme, culegand grauncioarele aurifere ale istoriei teatrului. A reabilitat bunul nume al teatralitatii romanesti dintre Prut si Nistru si s-a opus cu vehementa falsificatorilor in cele patru monografii, in nenumarate articole publicate intre fruntarii si dincolo de ele. Cu acribie, pasiune de tanar indragostit si dreapta judecata a conturat portretul viu si frematator al celei mai efemere arte, smulgand uitarii chipurile lui Aurel Ion Maican, Valeriu Cupcea, Eugeniu Ureche…

A pus umarul la fondarea Luceafarului de legenda si a Teatrului de la Balti. Era inamovibil – uneori, nesigura pe tinerea mea de minte, daca trebuia sa verific date si roluri, apelam la lucrarile Domniei Sale sau il chemam la telefon. De acum incolo, cine imi va raspunde cu amabilitate proverbiala, umor delicat si infinita bunatate? Vai, critica de teatru e meserie tot mai ingrata si plina de primejdii, a spune adevarul despre monumentale narcisisme umflate e asemeni cu a te aventura in groapa sacalilor infometati si fara scrupule… Absenta, din cortegiul funerar indurerat, a directorilor teatrelor pe care le-a antologat e motiv de tristete – pe ei insisi s-ar fi onorat, aducand macar o floare (ce rara avis, gratitudinea basarabenilor!) pe ultimul drum al criticului daruit cu harul ochiului vazator a ceea ce altora le scapa. Sau nu le e dat sa vada?
Iarta-ne, draga Leonid Matfeevici! Si rogu-te de pune un cuvant pentru noi la Marele Regizor a toate, vazute si nevazute …

Larisa Turea,
pentru TIMPUL

 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *