Atitudini

Libertatea – ipostaza desăvârşirii

Ca şi Dreptatea, Libertatea evoluează simţitor de la valoarea uman-socială la cea de valoare uman-individuală, căci viaţa omului nu este altceva decât calea complicată spre libertatea sa interioară. Oricine se vrea liber, mai liber decât este, şi dacă s-ar putea, cu totul liber. Mulţi oameni cred că averile materiale sunt cel mai sigur mijloc de obţinere a libertăţii, alţii – că acesta e în puterea asupra celorlalţi oameni. Dar nu sunt puţini nici cei care cred că doar cunoaşterea te face liber, şi cei mai mulţi cred profund că numai averile din ceruri, adică ale sufletului, reprezintă adevărata libertate a omului, căci îl fac independent de deşertăciunea deşertăciunilor şi doar ele îl desăvârşesc.

Acumularea de averi materiale nu este un lucru rău dacă în esenţa sa serveşte bunului public şi înmulţirii frumosului. Nu mă deranjează miliardele lui B. Gates atâta timp cât ştiu că acestea îmi asigură un calculator performant şi mai multă libertate profesională. Nu este rău că ţăranii se întrec în a-şi face case, garduri şi porţi cât mai frumoase, căci frumuseţea sufletului se manifestă nu numai prin idei şi simţiri dar şi prin materia înnobilată în care acesta locuieşte. Oamenii cu putere asupra altor oameni nu sunt neapărat nişte oameni răi şi de aceea limitaţi în libertatea lor, dacă puterea pe care o deţin serveşte în cea mai mare parte adevărului, binelui, frumosului şi dreptăţii celor aflaţi sub puterea lor. Şi este de prisos să-i lăudăm pe oamenii care-şi văd libertatea în cunoaştere, căci cunoaşterea îi face mai liberi atât pe ei cât şi pe ceilalţi oameni, cărora aceştia le dăruiesc produsele cunoaşterii lor. Cu atât mai mult îi acceptăm pe oamenii care-şi zidesc libertatea prin credinţă.

Poţi deveni deci un om liber oricine-ai fi şi orice-ai face, dacă faptele tale urmăresc armonia sufletului tău cu el însuşi şi cu lumea în care trăieşti. De aceea oameni precum cei reprezentaţi de abatele Faria, condamnat la închisoare pe viaţă (Contele de Monte Cristo de Al. Dumas), sau John Coffey, nevinovatul condamnat la moarte (filmul Mila verde al lui F. Darabont), se simt mult mai liberi decât cei care i-au condamnat sau decât gardienii care-i păzesc. Şi dimpotrivă, oameni care dispun de destinele şi viaţa popoarelor pot fi chinuiţi de probleme şi mistere care le fac viaţa un iad (Regele Lear, Hamlet).

O mulţime de profesori mi s-au plâns că este imposibil să înţelegi şi să proiectezi formarea „subcompetenţelor” şi că şefii îi obligă să aplice fără crâcnire curriculumul. Cine dintre aceştia e mai liber? Cu siguranţă nu şefii, altfel n-ar opera constrângeri în plin proces de democratizare a învăţământului. Liber este învăţătorul care se întreabă cum să obţină rezultate şcolare bune cu un curriculum deteriorat, căci astfel de întrebări îl conduc la desăvârşire profesională, şi neliber este şeful care nu se întreabă decât cum să ţină în frâu tendinţa spre libertate a subalternului.
Şi mai puţin liberi sunt consilierii guvernanţilor, care au favorizat decorarea cu înalte distincţii, de Ziua Învăţătorului, a şefilor care doar mimează libertatea.

 Vlad Pâslaru

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *