Cultură

Luceafărul cel melancolic

Dovezi ale caracterului melancolic al poetului găsim atât în amintirile contemporanilor săi, cât şi în unele autocaracterizări. Spre exemplu, atunci când l-a întâlnit prima oară pe Eminescu, I.L. Caragiale a fost impresionat, printre altele, şi de „un zâmbet trist şi adânc melancolic”. Cu acelaşi zâmbet l-a întâmpinat poetul şi pe Iacob Negruzzi în cafeneaua vieneză unde junimistul intrase să îl cunoască pe autorul „Epigonilor”. Mite Kremnitz ar fi dorit să-l smulgă din „negura melancoliei”, iar Alexandru Vlahuţă vede, în figura de tânăr zeu a lui Eminescu, o expresie de „nespusă bunătate şi melancolie”. Poetul însuşi îi scrie, la 20 septembrie 1877, lui Slavici: „tu ştii foarte bine c-am fost totdeauna caracter melancolic”.

Zodia tristeții

Pe lângă aceste detalii de ordin biografic se înscriu şi aspecte ale unei opere guvernate de zodia tristeţii. Cel mai citat poem în sprijinul acestei teorii a fost publicat în 1876 şi poartă chiar titlul „Melancolie”. La origine, printre manuscrisele eminesciene, „Melancolie” apare ca un fragment de monolog al lui Ştefăniţă, personajul principal al dramei „Ştefan cel Tânăr”, databilă undeva între 1868-1871. Dar este oare potrivit să identificăm surse ale melancoliei în opera pornind de la trăsăturile de caracter ale autorului? George Gană consideră că „melancolia pe care o exprimă opera este mai mult şi în mare măsură altceva decât melancolia temperamentală a poetului, care a constituit însă fondul organic pe care s-au altoit experienţe de viaţă şi de cultură. Temperamentul în sine e o noţiune psihologică şi a face din poezie expresia lui directă înseamnă a o psihologiza şi a o transforma în simplu document al individualităţii scriitorului. Noţiunea trebuie deci lărgită, făcută să cuprindă nu numai predispoziţii şi date naturale, ci şi ceea ce au făcut din acestea contemplarea şi asumarea existenţei. Nu trebuie ignorat apoi că melancolia se integrează într-o finalitate artistică, transformându-se, fără a-şi pierde autenticitatea, din trăire în element de construcţie poetică”. Demarcaţia între temperament şi operă este esenţială. Una este personalitatea umană şi alta personalitatea creatoare a aceluiaşi individ; iar pentru un artist, de talia lui Eminescu, cu atât mai mult. Fondul său melancolic rezonează, amplificat în toate straturile operei, chiar şi în scrierile polemice gazetăreşti. Analiza a făcut-o, cu destule observaţii pertinente, Ioan Stanomir. Aşadar, poetul nostru naţional ajunge, în cele din urmă, cu melancolia-i caracteristică în patologic: psihiatrul Ion Nica şi neuropatologul Ovidiu Vuia vorbesc despre o „psihoză maniaco-depresivă“. Mai mult, doctorul Nica este de părere că dacă se poate vorbi de o hibă, care să se fi transmis ereditar, în constituţia poetului, aceasta este melancolia pe care poetul, ca şi alţi fraţi şi surori ale lui, ar fi moştenit-o de la mama sa, alături de „predispoziţia spre visare”.

Simboluri ale timpului

Vorbind despre poetica lui Baudelaire, Jean Starobinski inventează sintagma „bestiarul melancoliei” care poate fi folosită şi în cercetarea operei poetului român: păianjenii, şoarecii ca simboluri ale timpului care devorează totul au devenit, ca şi teiul sau floarea albastră, mărci identitare ale scrisului eminescian. După această fază incipientă de visare, de exuberanţă a imaginarului, se trece la profunzimea versului care înfăţişează mult mai intim episoade ale propriului destin, astfel ajungându-se la „Luceafărul” – expresie a deplinei maturităţi creatoare a lui Eminescu; care ca poem-simbol, observă George Gană, „cu tot aerul de naraţiune şi cu toată proiecţia în mitic, este un poem fundamental liric, cu structură dramatică. Scris în ultimii ani de viaţă creatoare şi terminat înainte de prăbuşirea intelectuală, el are şi un caracter de sumă, cumulând în complexitatea lui mari teme ale operei eminesciene, că iubirea, visul, condiţia existenţială a omului şi aceea a geniului, geneza continuă, viziunea metaforică, toposuri caracteristice că marea, cerul, pădurea, castelul”.

Întregul decor este unul care aminteşte de poeţii englezi ai metafizicului. O paralelă între, să spunem, William Blake şi Eminescu este uşor de făcut dacă luăm ca argument textul „Luceafărului“. O tânăra fată de împărat se îndrăgosteşte de un astru care îi apare în vis metamorfozat la început într-un tânăr voievod şi mai apoi într-un demon trist şi gânditor, amândouă proiecţiile având frumuseţea şi strălucirea lumilor cereşti, dar şi recea paloare a nemuririi, care i se pare fetei de împărat a fi faţa unui mort. Simbolul acesta este des întâlnit la Eminescu. În „Pe lângă plopii fără soţ”, îndrăgostitul îşi priveşte fostul amor „c-un rece ochi de mort”. Diferenţa ontică dintre femeia care doreşte să se împlinească în „cercul strâmt” şi Luceafărul nemuritor dar rece vine, mai degrabă, din opoziţia dintre conceptele de viaţă şi moarte decât din opoziţia dintre naturile sub care doi protagonişti îşi duc existenţa, de vreme ce Luceafărul ar putea deveni un simplu muritor.

Ora de iubire

Dar, în esenţa sa, Hyperion este un veritabil duh al melancoliei – fapt sugerat atât de atributele pe care este menit să le îndeplinească (stea a orientării, călăuzeşte corăbiile pe mișcătoarele cărări ale marilor) cât şi de propriile-i dorinţe (reîntoarcerea în repaos). Şi acest personaj, ca majoritatea în opera eminesciană, a suportat modificări în variante succesive ale aceleiaşi teme. Bunăoară, în „Fata-n grădina de aur”, personajul nemuritor care aspiră la ora de iubire este un zmeu care se poate preface în stea, în ploaie, în curcubeu sau într-un tânăr frumos. De remarcat însă că, schimbându-şi forma, geniile eminesciene, vorba lui Maiorescu, nu îşi schimbă fondul; ele rămânând, pe mai departe, aceiaşi însetaţi de cunoaştere şi contemplare şi, aceiaşi răzvrătiţi, chiar dacă nu împotriva ordinii existenţiale, totuşi împotriva propriului lor destin. Spre finalul poemului în care, ca şi Hyperion este şi el trădat, Zmeul aruncă asupra celor doi îndrăgostiţi un blestem – „Un chin s-aveţi: de-a nu muri deodată!” Episodul aminteşte de răzbunarea zeilor, act specific mitologiei greceşti. În schimb, Luceafărul rosteşte, cu melancolie, un adevăr legat de condiţia sa care poate fi socotit o concluzie a asumării propriei identităţi, o înţelegere a menirii sale în raport cu acele „chipuri de lut” de care fusese o clipă atras; într-una din variantele poemului versurile finale fiind şi mai semnificative în acest sens: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Iubirea vă petrece”.

Vorbeam, la începutul acestor rânduri, despre melancolie ca semn distinctiv al personalităţii umane şi creatoare a lui M. Eminescu. Această melancolie a lăsat ecouri care sonorizează şi receptarea critică a poetului. Consultând dactilogramele Ioanei Em. Petrescu, pentru reeditarea în noua serie „Eminesciana” a studiului despre „Modele cosmologice şi viziune poetică”, Ioana Bot restabileşte titlul iniţial al lucrării: „Eminescu – poet tragic”. Aşadar, şi pentru reputatul critic de la Cluj Eminescu era un spirit melancolic, chiar dacă acest lucru este mai degrabă sugerat decât analizat. Deci, fie că urmărim amintirile despre Eminescu sau exegeza despre literatura sa, biografia sau opera, ajungem de multe ori la concluzia că substanţa scrisului său este melancolia.

revistacultura.ro

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *