Timpul Liber

Margareta Curtescu cu ale ei bluesuri complexe

Simplitatea anunţată sugerează, de fapt, numărul restrâns al acordurilor fundamentale care susţin edificiul acestui volum – tristeţile feminine şi transpunerea lor în cuvintele poemului („jocuri tactile”). Atât tematic, cât şi prosodic-muzical, lucrarea se desfăşoară pe baza câtorva teme în aparenţă de extracţie livrescă, dar care, după relecturi, descoperă „reguli personale” ale reflecţiei şi trăirii intense, expuse în cadenţe obsedante de blues. O temă nostalgică, dirijată de ritmul amintirilor, a doua – sacadată, alternând împliniri şi neîmpliniri feminine, dar care va fi îmbogăţită cu sonuri melancolice, confesiuni voalate, mesaje senzuale doar pentru cel care are urechi să audă. A treia temă este maternitatea înregistrată într-un „jurnal” cu specificarea întregii genealogii pe linie maternă („autoportret cu mama”; „irine zenobii marii amintiri dintr-un alt mileniu”), acompaniată cu apogiaturi de iubire nemărginită, până la desfiinţare de sine, faţă de copil. Urmează firesc o a patra temă, interpretată piano, a singurătăţii şi nimicniciei omului în univers (aici contribuie metafora lui Pascal din textul-incipit: „omul nu e decât o trestie, cea mai slabă trestie din natură”), contrapunctată de recunoaşterea privilegiului aceluiaşi om de a fi „o trestie cugetătoare”, care îşi cunoaşte starea de nenorocire. Printre aceştia, poetul are avantajul de a-şi „replia tristeţile” în poem. Dar şi în terenul poeziei nu e simplu, căci „nou nu e nimic totul s-a spus demult”, crizele de creaţie sunt inevitabile, generând „deficit de conotaţii”. „Numărarea viselor” este preferată mărgăritarelor artiste („florilor de vâsc”), tulburătoarea şi haotica „ispitire a originilor” în călătorii spirituale cu itinerare concentrice triumfă asupra armoniei versurilor asemănătoare „fibrelor de bumbac apretat”.

Dar să lăsăm poemul Mariei/„marinei” să vorbească: „când te întorci unde credeai că nu vei reveni vreodată ce lacomă ţi-e inima şi ochii ce adânci încât brădetul e prins în vârtejul nesăţios al retinei lunca florile iarba se scurg şi ele în grotele inimii şi nu-ţi mai rămâne vreo celulă nelocuită de bucuria verzuie de aburul ieşind calm din siret de aerul fraged al verii. (…) aici e cuibul timpului şi al gândurilor eterate aici parfumul de molid îţi umple memoria şi te revezi bătând la poarta palatului în noaptea cu ploaie. amintirile despre tine te refac. nu-ţi mai urăşti ca ieri bunăoară tăcerea spiralată nici liniştea flegmei. eşti apa nerăbdătoare din preajma vrejului de iederă înlănţuind copacul”.
 
Aliona Grati

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *