Mediocritatea agresivă

Deşi învăţământul nu şi-a propus vreodată să educe mediocrităţi şi nici familia nu-şi doreşte acest lucru, mediocrităţile ne invadează. Reiese că doar cel de al treilea factor al educaţiei, socialul, le încurajează, iar în perioada de dictatură comunistă socialul s-a identificat cu partidul.
Mediocritatea agresivă sau agresivitatea mediocrităţii este fenomenul care s-a remarcat masiv în perioada putrefacţiei socialismului, maturizându-se acum, când comuniştii i-au oferit anume acele condiţii şi favoruri pe care aceasta le-a jinduit mereu în ascuns, şi formând o masă de indivizi incolori, care „au mers” cu frontiştii şi unioniştii în anii ’90 şi cu proeuropenii şi democraţii în anii din urmă, în fapt trăind o frică fiziologică faţă de românism şi unire, democraţie şi europenizare, căci fiecare din aceste tendinţe, dacă ar deveni realitate peste noapte, ar arăta cât de fricoşi şi neputincioşi sunt să trăiască altfel decât au trăit în perioada sovietică – făcând sluj în faţa superiorilor, mituind pentru a obţine permis de şofer, funcţia de şef de sector sau diploma de doctor în ştiinţe, iar dacă-i femeie, mai oferindu-şi şi graţiile, astfel că unele, tot umblând din pat în pat, au ajuns şi la Palat.

Mediocritatea „are prieteni” la minister, guvern şi parlament, ea a fost la nunta fiicei somităţii din domeniul în care „activează”, este per tu cu poliţistul de sector şi cu vedeta anului, pe care-i numeşte însă cu Gheorghe Ivanovici când sunt de faţă, iar dacă-i femeie se prezintă cu „sunt doamna Lepădatu”. Are pretenţia arogant etalată de mare specialist, deşi nu cunoaşte nici ABC-ul meseriei, mai ales dacă-i şef instalat „de sus”.

Ajunsă şef, mediocritatea operează la perfecţie mobbing-ul (hărţuirea psihologică) faţă de cei mai buni specialişti, pe care-i consideră periculoşi carierei sale, este languroasă cu subalternii linguşitori, ea însăşi linguşitoare cu superiorii, cărora le arată faţada ascunzându-le abil problemele. Cea mai reprezentativă manifestare a mediocrităţilor seţine în ziua de naştere a mediocrităţii-şef, când mediocrităţile subalterne fac coadă la uşa biroului cu uriaşe buchete de flori.

Se întâlneşte oriunde, dar cel mai des se întâlneşte mediocritatea în sfera bugetară. Iar bugetul fiind „vacă de muls” (B. Nusic), mediocritatea se află cât mai aproape de uger, căci ea nu lucrează, ea „vine la lucru” – ca să sugă cât mai mult!
Culorile şi nuanţele mediocrităţii sunt mai multe decât virtuţile umane, aşa încât n-ar ajunge nicio pagină de ziar pentru a le prezenta fiziologa, dar cel mai bine o caracterizează surogatul de însuşiri mimate, valori şi merite furate, căci identitatea mediocrităţii este falsa identitate.

Una din puţinele replici date mediocrităţii, dar care a făcut istorie, este cea a matematicianului Gr. Moisil. Iritat de ştabii comunişti, care-i cereau să se afle în institut câte opt ore zilnic, acesta a precizat subtil: „Ore-cap” sau „ore-cur?..”.
Fiind un produs al societăţii totalitare, nu putem scăpa de mediocrităţi doar ironizându-le. Învăţământul are deci nu numai sarcina de a-l ajuta pe fiecare om să „avanseze din natură în cultură”, ci şi de a schimba socialul prin eliminarea masei critice a mediocrităţilor, care ne mai domină prin număr şi puterea arogată şi deja legalizată, astfel ca societatea să fie guvernată de puterea celor drepţi. Căci doar oamenii drepţi sunt şi buni, şi frumoşi în dreptatea lor.