„Mesadjării” şi mancurţii

Cuvântul a devenit popular pentru că apărea în romanul lui Cinghiz Aitmatov O zi mai lungă decât veacul. Notorietatea scriitorului, tradus în zeci de limbi, dar mai ales situaţia din Uniunea Sovietică, au făcut ca mancurt să devină un termen uzual. La Chişinău chiar a apărut o carte, Legenda mancurtului – un fragment din romanul lui Cinghiz Aitmatov, dedicat acestui cuvânt şi fenomen.

Pentru cei născuţi după 1990 sau cei care n-au apucat să-l citească pe Cinghiz Aitmatov, explic foarte pe scurt: mancurţii erau prizonierii cărora li se rădea capul şi li se lipea pe ţeastă o bucată de blană de cămilă. Dacă nu mureau în chinuri groaznice, atunci când blana începea să se usuce şi, drept urmare, să se strângă pe cap, mancurţii deveneau sclavii perfecţi, un fel de soldaţi universali sau terminatori din filmele SF de astăzi. Memoria li se ştergea şi ei erau gata să asculte orice poruncă – chiar de a-şi omorî părinţii şi familia. De aceea, moldovenii rusificaţi după propria lor dorinţă, deveniţi antiromâni peste noapte, sunt numiţi mancurţi.

De ce mi-am amintit de mancurţi? Simplu: am văzut câtă zarvă a făcut anunţul că „Moldova 1”, postul naţional de televiziune, va difuza ştirile în română la ora 19.00. O iniţiativă mai mult decât lăudabilă, ba chiar destul de întârziată, pentru că, fiind vorba de televiziunea publică, ştirile de la ora de maximă audienţă trebuie difuzate în română. Imaginaţi-vă ce fel de televiziune ar fi „Moldova 1”, dacă la 19.00 ar difuza ştirile în găgăuză. Nu că aş avea ceva cu găgăuzii, dar e vorba de o minoritate şi peste tot în lumea asta minoritarii învaţă limba de stat din ţările în care hotărăsc să se stabilească… În plus, ştirile în rusă vor fi difuzate de patru ori pe zi, iată ce ar trebui să nedumerească, iar minoritarii ar trebui să fie încântaţi.

E aproape „normal” să protesteze comuniştii, chiar dacă unii dintre ei sunt de etnie română. Mancurtizarea la Aitmatov, dar şi în Uniunea Sovietică, a fost un proces ireversibil. Unora le stă mai bine ca sclavi şi ca lingăi, unora nu le place propria identitate. Nu am nicio pretenţie faţă de politicienii-pensionari ruşi, ca Mişin. Ei îşi păstrează poziţia de ocupanţi, de fraţi mai mari, cu care s-au obişnuit în timpul imperiului. Ei nu se vor simţi niciodată egali în dialog cu moldovenii, ci superiori. Sau mai egali ca egalii. În schimb, m-a mirat poziţia celor de la PD, în frunte cu Dumitru Diacov. Apoi nu m-a mai mirat. E de mirare în Moldova când găseşti un politician vertical, care nu-şi schimbă poziţia după cum bate vântul. Politicienii ne cred proşti şi cu memorie scurtă, ăsta-i adevărul. Aşa cum scrie Constantin Tănase într-un editorial – pentru votul din 4 aprilie 2005 „a fost bătut numai Roşca”. Diacov – nu. Filat – nu. De Lupu ce să mai vorbesc… Marian Lupu şi acum declară că grăieşte moldoveneşte… când îi convine. Şi să nu uităm lângă cine era Lupu pe 7-8 aprilie. Atunci Dumitru Diacov, dar şi majoritatea politicienilor, nu erau miraţi că la „Moldova 1” se difuza balet şi jocuri, când în PMAN protestele erau în toi.

Poate că, din când în când, ar trebui să publicăm biografiile politicienilor noştri. Mă scuzaţi, a politicienilor moldoveni; să nu exagerăm, n-am vrut să vă jignesc. Să începem cu Dumitru Diacov. Citez de pe Wikipedia: Până în anul 1977 a lucrat ca redactor şi redactor-şef de emisiuni la Televiziunea Moldovei. Activează apoi în organele de conducere ale Organizaţiei Tineretului Comunist (comsomol) sovietic. În perioada 1977-1979 este secretar al organizaţiei comsomoliste a Comitetului de Stat pentru Radio şi Televiziune, apoi instructor pentru ideologie la Comitetul Central al Comsomolului din Moldova. Între 1981-1984, Dumitru Diacov lucrează ca şef de departament la Comitetul Central al Comsomolului din Moldova. Din 1984 a fost corespondent în RSSM al cotidianului moscovit Komsomolskaya pravda (pe atunci, organ oficial al tineretului comunist din URSS). Soseşte apoi la Moscova, pe post de consilier al Secretarului Comitetului Central al Comsomolului din URSS (1986-1988). În 1994, Dumitru Diacov e ales deputat în Parlamentul de la Chişinău pe listele Partidului Democrat-Agrar din Moldova, deţinând până în 1995 funcţia de preşedinte al Comisiei parlamentare de politică externă. În paralel, în perioada 1994-1998, deţine funcţia de preşedinte al Delegaţiei Parlamentului RM la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE)”… Şi, cireşica de pe tort: „După alegeri, cei opt deputaţi ai Partidului Democrat din Moldova părăsesc Blocul „Moldova Democrată” şi îşi constituie propriul grup parlamentar, care îl va susţine pe Vladimir Voronin la alegerile pentru funcţia de preşedinte al RM…”.

Cum s-ar spune: lupul părul îşi schimbă, iar năravul – ba. Sau trebuia să scriu cu „L” mare?.. De ce am pomenit de mancurţi? Pentru că Istoria ne joacă feste: Diacov vine dintr-o familie de deportaţi, dar şi Isidor Sârbu, bunicul lui Voronin, a fost anticomunist. Dacă ei au uitat sau se prefac că au uitat, să uităm oare şi noi?!