Economie

Metoda nebănuită prin care Rusia subminează economia românească

în Rusia, în iulie-septembrie 2015, a fost de aproximativ 150 de euro, după un an de sancțiuni economice impuse Federației Ruse de către Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii, pentru agresiunea militară unilaterală comisă împotriva Ucrainei (stat independent și membru al Organizației Națiunilor Unite), începând cu 26 februarie 2014.

În iulie-septembrie 2015, numărul săracilor din Rusia (populația defavorizată care trăiește lunar sub coșul minim de consum, având venituri de până la 120 de euro pe lună) a fost de 17,9 milioane de oameni, sau 12,4% din populația totală a Federației, care constituie 146 de milioane de oameni (inclusiv cele 2 milioane de persoane din Crimeea anexată de la Ucraina). În primul semestru al anului 2015 (ianuarie-iunie), numărul săracilor din Rusia a fost de 21,7 milioane de cetățeni (15,1% din populație).

Mizeria în care subzistă poporul rus plătitor cu propriul nivel de trai pentru rătăcirile geopolitice ale lui Vladimir Putin nu i-a împiedicat pe oamenii de afaceri ai Kremlinului să facă business în România și să submineze industria românească. Afaceriștii ruși aflați în legătură cu cercul interior al regimului de la Kremlin continuă să se implice în economiile țărilor membre ale Uniunii Europene, cu preponderență în cele care au făcut parte din Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) și Organizația Tratatului de la Varșovia, structuri internaționale prin care URSS controla politic țările din Europa de Est înainte de 1989-1990.

Este important de notat, în perspectiva actualei analize, că marile companii din Rusia, indiferent de domeniul lor de activitate (fie că este vorba despre industria siderurgică, cea constructoare de mașini sau industria agroalimentară) au fost, de-a lungul ultimelor două decenii, fie private (însă controlate de înalți demnitari publici din statul rus prin intermediul rețelelor informale de influență), fie aparținând direct statului rus (însă cu firme subsidiare administrate de oameni din anturajul puterii prezidențiale deținute rotativ de Vladimir Putin și Dmitri Medvedev, actualul prim-ministru al Rusiei).

Disperare în România: afaceriștii ruși au dat din colț în colț să vândă

Rafinăria de petrol RAFO Onești a fost vândută în februarie 2014 de către Petrochemical Holding, compania care o deținea. Aceasta din urmă era deținută de milionarul rus Iakov Goldovsky. Anunțul RAFO din 3 februarie 2014 nota sec: „Datorită situației financiare, în RAFO SA este împuternicit directorul general al RAFO SA să înceapă procedura de desfacere (vânzare) a activelor și utilajelor aferente companiei”. În 2013, RAFO avusese o cifră de afaceri de aproximativ 18 milioane de euro, pierderi de peste 10 milioane de euro și 540 de angajați români. Aceștia din urmă știau altceva despre soarta rafinăriei în care lucrau. Ei auziseră că RAFO urma să fie finanțată de o bancă din Anglia, pentru a-și rezolva problemele financiare, au scris Economica.net și Evenimentul Zilei.

Însă socoteala angajaților români nu s-a potrivit cu cea din târgul proprietarului rus, iar a treia rafinărie ca mărime din România a intrat în faliment. După doi ani, în iulie 2016, unitatea petrolieră din Onești a fost cumpărată de omul de afaceri moldovean Vitali Cebanu. Fiind contactat de postul de televiziune TVR Moldova pentru o reacție, acesta a preferat să se abțină de la comentarii. Acest fapt suspect conduce la ipoteza unei legături între acest cetățean moldovean și foștii proprietari din Federația Rusă.

Despre Cebanu se știe că este un apropiat al politicianului moldovean Renato Usatîi, care se sustrage anchetei Procuraturii Generale de la Chișinău, ascunzându-se la vila sa dintr-o suburbie Moscovei. Asta chiar dacă Usatîi este primar al celui de-al doilea oraș ca mărime din Republica Moldova (municipiul Bălți) și liderul Partidului Nostru, vioara a doua prorusă din mediul politic de la Chișinău, după Partidul Socialiștilor din Republica Moldova. PSRM este condus informal – prin intermediul fostului prim-ministru comunist Zinaida Greceanîi – de către președintele moldovean pro-rus Igor Dodon.

În trecut, Usatîi a fost acuzat în repetate rânduri de legături apropiate cu grupurile de criminalitate organizată care parazitează marile companii din Federația Rusă. Politicianul de 39 de ani, născut în orașul basarabean Fălești, a deținut (după propriile declarații regăsite pe canalele lui de Youtube și de Facebook) firme care activau pentru concernul de stat „Căile ferate ale Rusiei”.

Gigantul rus din industria metalurgică Mechel și-a vândut în 2013 toate combinatele metalurgice pe care le deținea în România unei companii înregistrate la București, Nikarom SRL. Este vorba despre șase unități industriale: combinatele metalurgice din Câmpia Turzii și Târgoviște, uzina Mechel Reparații din Târgoviște, combinatele siderurgice Ductil Steel din Oțelu Roșu și Buzău, precum și fabrica Laminorul din Brăila, au relatat Digi24.ro și România Liberă.

În anul 2012, magnatul rus Igor Ziuzin (proprietarul grupului Mechel) și-a vândut pentru – atenție! – 230 de lei (RON) toate întreprinderile menționate mai sus, care aveau în 2011 o cifră cumulată de afaceri de aproape 900 de milioane de euro și peste 6.000 de angajați români. Ați citit bine. Cumpărătorul, firma românească Nikarom SRL, s-a ales, aparent, cu un chilipir epocal, intrând în posesia unei bune părți a industriei metalurgice românești.

Atât doar că nu e o firmă chiar românească. Proprietarul ei se numește Viktor Ciumakov. De când a intrat în posesia combinatelor, acesta le-a adus în insolvență, falimentându-le în cele din urmă.

Am putea să mai dăm exemple de fabrici și uzine românești preluate de „generoșii” oameni de afaceri din Rusia care-și vând tot lor, pe sute de lei, ceea ce au construit trei generații de români pe tot parcursul secolului XX. Însă dorim să trecem de la exemplificări la un model explicativ din care să se înțeleagă, în primă instanță, cum distrug rușii unitățile economice românești pe care reușesc să pună mâna. În al doilea rând, românii au dreptul să găsească răspuns la întrebarea legitimă: de ce fac asta oamenii de afaceri ruși aflați în solda Kremlinului?

Istoria descâlcește ițele de afaceri

Schemele încâlcite de apropriere ilicită a bunurilor publice de după disoluția sistemului economiei de comandă socialiste (de proveniență rusă) sună familiar pentru orice român în cunoștință de cauză. „Așa s-a întâmplat și la noi” este fraza-clișeu pe care o auzim atunci când comparăm evoluțiile economice din tranziția post-1989 a fostelor țări cu sistem politic comunist și economie socialistă.

Aproximativ aceleași lucruri s-au petrecut în țări precum Bulgaria sau Polonia, și acestea fiind incluse cu forța armelor rusești în Lagărul Socialist (sau Blocul Sovietic, conform terminologiei preferate de sovietologii americani) după 1945. Ceea ce individualizează România printre aceste țări este preluarea integrală, între 1945 și 1989, a modelului economic sovietic – atât în industrie, cât și în agricultură. De exemplu, „Kolhozurile” sovietice au devenit la noi Cooperative Agricole de Producție (CAP), iar „Sovhozurile” sovietice au fost preluate cu denumirea Întreprinderi Agricole de Stat (IAS). Proprietatea privată în agricultură și procesarea alimentelor de bază nu a fost niciodată permisă în România „populară” sau socialistă, spre deosebire de țări ca Ungaria și Polonia. Autoritățile comuniste permiteau libera inițiativă țărănească doar pe parcelele de lângă casele sătenilor, aflate în „proprietate personală”. În zonele de deal și de munte, acestea erau mai întinse decât la câmpie, iar unele sate românești (foarte puține) au reușit să evite colectivizarea pe tot parcursul celor patru decenii de experiență comunistă.

În industrie, unica formă de proprietate admisă în totalitarismul comunist est-european a fost cea a statului, indiferent că era vorba de siderurgie, metalurgie, electrotehnică sau construcția de mașini. România s-a individualizat în rândul celorlalte țări socialiste prin enorma diversificare a industriei sale, cedând la acest capitol, în întreaga Europă, doar în fața Republicii Federale Germania în cincinalul 1976-1980.

Oligarhii ruși s-au înghesuit la borcanul cu miere

Toată această moștenire economică a perioadei socialiste din România s-a transformat, după 1989, într-un borcan cu miere care i-a atras, în timp, pe oligarhii ruși emanați din mediul administratorilor de sectoare industriale din URSS. Guvernul sovietic avea ministere separate pentru industria siderurgică, cea metalurgică, pentru construcția de mașini grele, automobile, electrocasnice și altele. Dezvoltarea „multiramurală” a industriei sovietice era, de fapt, un eufemism pentru o clasă birocratică sufocantă, formată ierarhic, de sus în jos, din sute de mii de persoane.

Trei tipuri de oligarhi, în funcție de relația cu Putin

După venirea la putere a lui Vladimir Putin, în 2000, acesta a început să-i reprime pe oligarhii ruși. Pe unii i-a întemnițat, pe alții i-a forțat să părăsească țara. A treia categorie sunt magnații care au acceptat să colaboreze cu regimul dominat de partidul prezidențial „Rusia unită”. Cel mai cunoscut exponent al acestei a treia categorii este Roman Abramovici, fost patron al echipei de fotbal Chelsea Londra și fost guvernator al Districtului Autonom Ciukotka. Multimiliardarul Abramovici și-a construit imperiul financiar din extracția de diamante în Ciukotka și alte regiuni siberiene, trecând apoi la afaceri cu hidrocarburi și la imobiliare.

Putin le-a rezervat exponenților celei de-a treia categorii de recent îmbogățiți din Rusia rolul de pivoți ai expansiunii economice globale a Moscovei, atât timp cât prețul petrolului i-o permitea. Exportul de hidrocarburi în stare neprelucrată (țiței și gaz) s-a dovedit profitabil pentru Rusia, țara refăcându-se rapid după criza financiară mondială din 2007-2009. România s-a aflat și ea pe lista țărilor vizate de administrația de la Kremlin pentru recuperarea pozițiilor economice est-europene pierdute în 1989-1991. Tratamentul pe care l-au aplicat afaceriștii Moscovei în fiecare țară din fostul lagăr socialist a variat în funcție de relațiile istorice cu Rusia ale statului destinatar al investițiilor.

Paradoxul rechinilor: sufocarea industriei cu „masca de oxigen”

Schema prin care Rusia distruge industria românească este preluată din anesteziologie, fiind analoagă scăderii treptate a ventilării organismului aflat în comă până la constatarea morții. Afaceriștii ruși ne cumpără unitățile industriale cu prețuri de dumping (oferirea unui preț mai mic decât cel real pentru spargerea pieței și crearea concurenței neloiale). Ei promit că vor finanța fabrici și uzine care nu mai primesc comenzi. Pe acestea din urmă, statul român e (sau cel puțin era) nevoit să le susțină de la bugetul de stat al României. Fără a fi incluse în circuitul economic din cauza absenței comenzilor și sistării iminente a producției, aceste unități industriale stagnau, iar muncitorii erau nevoiți să stea în șomaj tehnic, mulți dintre ei îngroșând rândurile emigranților români din țări precum Italia și Spania. Menținerea la balanța statului român a unor mari unități energofage mărea presiunea asupra finanțelor publice, afectând atât productivitatea muncii, cât și competitivitatea industriei românești pe piețele externe.

Patru nume sonore sunt doar vârful icebergului

Atunci au venit în România afaceriștii ruși care preluaseră deja, pe câteva ruble, marile companii industriale rusești moștenite din perioada sovietică. În Rusia, asta s-a întâmplat în anii ’90, generând grupul cunoscut la nivel mondial drept „oligarhii ruși”. Abramovici, Gusinski, Hodorkovski, Deripaska sunt doar cele mai cunoscute nume, însă proprietarii complexului industrial sovietic împărțit, însușit și trecut în mâini private în mod extrem de dubios la începutul ultimului deceniu al secolului trecut, au făcut pui între timp. Aceștia au rude prin alianță, copii și nepoți care aspiră și ei la părți din imperiile create de tăticii descurcăreți cu ochi ageri și conexiuni strategice cu membrii Biroului Politic sau Comitetului Central al fostului Partid Comunist al fostei URSS. De altfel, rezerva de aur în valoare de peste 70 de miliarde de euro (la prețurile de astăzi) a Partidului Comunist din Uniunea Sovietică (PCUS) a fost sifonată în anii 1990, iar până în prezent „nimeni” nu știe unde este aurul comuniștilor sovietici sau măcar contravaloarea acestuia în valută forte.

Cazul concret al României

România a fost supusă de către Rusia la o adevărată campanie de sufocare a industriei. Obiectivele economice românești la care ne-am referit anterior au fost procurate de la statul român când încă se aflau în stare funcțională, chiar dacă erau afectate în urma tranziției. Ele puteau fi readuse în activitate și dezvoltate pentru a le oferi profit întreprinzătorilor și locuri de muncă românilor. Însă putem observa că adevărata intenție a rușilor a fost să și le însușească într-o manieră cel puțin dubioasă, dacă nu chiar cu încălcarea legilor statului român. Uzinele și fabricile românești cumpărate de ruși au servit intereselor de îmbogățire a proprietarilor lor un timp, iar atunci când aceștia și-au dat seama că nu vor beneficia de preferințe (fiind tratați la fel cu ceilalți investitori străini) au plecat, uitându-și comod promisiunile făcute muncitorilor și administratorilor români. Ori s-au ascuns în spatele unor firme-paravane, procedură convenabilă de a fenta legile noastre care combat evaziunea fiscală, traficul de influență și conflictul de interese.

Atacurile Rusiei pot afecta chiar siguranța națională a României

Obiectivul Rusiei pe termen lung este să ne slăbească, pentru a ne putea domina din nou. Atacul economic al rușilor împotriva României are motive geopolitice. Kremlinul posedă, de facto, peninsula Crimeea, preluând forțat și spațiul maritim din jurul acesteia, care aparținea Ucrainei înainte de 2014. Astfel, România se învecinează direct, pe Marea Neagră, cu regiunea de uscat în care statul rus și-a extins autoritatea cu 3 ani în urmă prin forța armelor. Creșterea graduală a tensiunilor politice și militare în Marea Neagră, începând din 2014, a făcut necesară activarea întregului set de atuuri rusești împotriva țărilor membre NATO care au acces la Marea Neagră. Retragerea oamenilor de afaceri ruși de pe piața românească, în 2013-2015, poate fi înțeleasă ca o manevră disperată a Rusiei de a provoca economiei românești cât mai multe daune.

Rușii nu-și pot atinge scopul, pentru că, din fericire, economia românească nu este dependentă de cea rusă în măsura în care sistarea completă a legăturilor economice româno-ruse să pună serios în pericol stabilitatea economică și socială internă din țara noastră. În ultimii ani, balanța comercială româno-rusă nu a depășit 3,3 miliarde de euro, iar exporturile anuale ale României se apropie de 50 de miliarde de euro, potrivit datelor pe 2015 prezentate de Ambasada Federației Ruse în România.

Și totuși: ce se poate face? Cum poate fi redusă dependența economică de Rusia?

În primul rând, guveranții de la București ar trebui să cerceteze cu atenție toate cazurile în care o companie din Rusia își manifestă dorința de a cumpăra vreo fabrică, uzină sau afacere românească din orice alt domeniu, în afară de marea industrie. Și asta nu pentru a interzice oricărui rus să vină și să lucreze în România (sau chiar să administreze afaceri aici), ci pentru evitarea pericolului aplicării schemelor despre care am vorbit anterior.

Altfel spus: acel investitor rus trebuie să fie bona fide, adică de încredere. Pentru că, în ultimă instanță, nu suferă el sau guvernanții care i-au vândut o fabrică sau o uzină, ci contribuabilul român, cel care de 27 de ani mai trăiește, adesea, anii interminabili ai tranziției, și din cauza înstrăinării industriei noastre pe câteva sute de dolari sau euro. 

psnews.ro

Autor: Dan Nicu

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *