Mihai Eminescu, cel anonim și neiubit

publicat în Constantin Tănase pe 15 Ianuarie 2020, 08:46

Moto:
„Însuși numele „Basarabia” țipă
sub condeiele rusești”.

(Mihai Eminescu”, „Timpul”, martie, 1978)

Acum 150 de ani, la Ipotești, într-un fund prăpădit de Moldovă, se năștea cel care avea să devină poetul național al românilor. Despre destinul omenesc și artistic al lui Eminescu s-au scris biblioteci întregi și nu vom mai pierde spațiul cu evocarea unor lucruri pe care cititorul le cunoaște. Se cunoaște, în linii mari, și modul în care a pătruns numele lui Eminescu în Basarabia, după cel de-al Doilea Război Mondial: prin anii 50, autoritățile comuniste din RSS Moldovenească, scrâșnind din dinți, i-au admis opera, grav amputată, în școală. S-a avut grijă, în legătură cu aceasta, „valorificându-se niște puncte de vedere mai vechi, să se acrediteze imaginea unui Eminescu „nefericit”, „înfrânt” de nemiloasa „obște burgheză”, a unui Eminescu prieten al proletariatului și luptător împotriva religiei. Poemul „Împărat și proletar” era suficient pentru a atinge aceste scopuri.

Astfel, generații întregi nu l-au cunoscut pe adevăratul Eminescu și – necunoscându-l -, l-au iubit. Sau l-au iubit pe atât, pe cât era nevoie ca, la petreceri, să ducă numai până la jumătate romanța „Pe lângă plopii fără soț”. (Acum vreo lună și ceva, pe un canal TV rusesc, într-un interviu acordat la Moscova, Marakuța de la Tiraspol, mândrindu-se că e „moldovean” și „patriot”, ca dovadă, a cântat o strofă din această romanță. Amintesc cazul, pentru e demonstra, până unde a pătruns Eminescu la noi și cât este străin de noi adevăratul Eminescu). Eminescu, gânditorul și omul politic, este un anonim? Cu toate că acum există suficientă literatură pentru a-l cunoaște cu adevărat, lui Eminescu i se poate aplica formula gândită chiar de el: în veci îl vom iubi și-n veci va rămânea departe... Da, se fac baluri literare, se fac monografii etc., aceasta însă nu înseamnă deloc că Eminescu nu poate fi iubit, în primul rând, de către clasa politică de aici, fiindcă, prin concepțiile și spiritul lui, el se află în altă „zonă a eșichierului”, decât majoritatea partidelor politice.

Eminescu a fost un conservator, și nu pur și simplu un simpatizant al lor, ci un înregimentat, chiar un ideolog al conservatorismului. Eminescu a fost un mare tradiționalist și naționalist. De aici și aversiunea lui, declarată tranșant și repetat, față de valorile „liberalismului”, Eminescu, în definitiv, a fost și un „antioccidentalist”, dar numai în măsura în care occidentalismul i se părea lui că poate nărui valorile tradiționale ale românilor. El nu se arunca, cu ochii închiși, în brațele Europei, dar înțelegea foarte clar că „noi, poporul latin de confesiune ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanțul dintre Apus și Răsărit”, că prin „legea părinților noștri” suntem „legați de Orient”, iar prin aspirațiunile noastre” – „de Occident”. Dar Eminescu nu accepta patria sa ca pe o colonie spirituală și financiară a Occidentului și acest lucru, indiscutabil, astăzi nu poate să placă celor care „se străduie din răsputeri să-mpingă România, ca pe o curvă, în brațele unor creditori”, cum am citit recent într-un memorabil eseu al lui Sorin Dumitrescu.

Pe linia acestor principii, Eminescu nu poate fi iubit de către politicienii de la Chișinău și București, în special, de politicieni care consideră că naționalismul și tradiționalismul nostru sunt o piedică în „integrarea noastră pe multe planuri în Europa”. Să precizăm, aici, o chestie de principiu: mulți dintre „patrioții” noștri de la Chișinău, care flutură cu atâta ostentație flamura „occidentalismului” și a „integrării în Europa”, sunt, în esență, profund antioccidentaliști, prin mentalitate și fond spiritual. Să reținem următorul argument: anume „prooccidentalii” se pronunță împotriva introducerii religiei în școală și înregistrarea Mitropoliei Basarabiei. Dacă Europa însemnează democrație, toleranță și respect față de valorile creștine, de ce aceștia „se avântă” spre ea, înarmați cu intoleranță și valorile totalitarismului ateu?

Mai există și alte „chestiuni”, pentru care Eminescu nu poate fi agreat la Chișinău. Ziaristul a făcut politică în folosul conservatorilor și i-a atacat dur, dar foarte dur, pe oponenții politici ai acestui curent. Nici pomină de „echidistanță – înregimentare totală! Să facem un lucru, poate nepermis, dar util: să ne imaginăm, unde s-ar angaja Eminescu, daca ar trăi astăzi? La care ziar s-ar duce, ca să-și câștige bucata de pâine? Care partid i-ar fi mai aproape? Să-și răspundă care cum vrea la aceste întrebări, eu însă cred că Eminescu, dacă ar trăi astăzi, n-ar fi nici social-democrat, nici republican, nici „centrist”, nici agrarian, nici democrat „moderat”. Eminescu s-ar afla pe acel sector al eșichierului politic, unde sunt apărate valorile naționale, democrat-creștine.

Eminescu nu poate fi iubit la Chișinău și din cauza atitudinii lui față de „chestiunea Basarabiei”. Cine a citit memorabilele lui articole în această problemă, știe cât de adânc a suferit Eminescu durerea Basarabiei pierdute. Eminescu înțelegea că „chestiunea Basarabiei cu încetul ajunge a fi o chestiune de existență a poporului român”. În 1878, când Rusia punea problema retrocedării județelor din sudul Basarabiei, Eminescu scria cu un acut simț politic: „Nenorocirea cea mare, ce ni se poate întâmpla, nu este că vom pierde și rămășița unei provincii pierdute: putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român (cursivul lui Eminescu – n.n.). Și ceva mai jos: „Dacă vom câștiga de trei ori atâta pământ pe cât avem și vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o CREAȚIUNE TRECĂTOARE” (subl. n. – C.T.). Astăzi, după o sută și ceva de ani, de când au fost scrise aceste rânduri, oare avem noi destulă credință și încredere în noi și în „trăinicia poporului nostru”?

Și, în sfârșit, încă o constatare a lui Eminescu: „A rosti numele „Basarabia” e una cu a protesta contra dominațiunii rusești”. Puneți acum alături această constatare a lui Eminescu, cu îndemnul președintelui Petru Lucinschi de a nu mai folosi cuvântul „Basarabia”, ci numai „statul nostru” și „Republica Moldova” și vă veți convinge cât de adâncă și de netrecut este prăpastia ce se cască între înțelegerea lui Eminescu a „chestiunii Basarabiei” și cea a clasei politice de la Chișinău. Între aceste două moduri de a înțelege problema Basarabiei nu pot exista „consens” și puncte de tangență. Iată de ce Eminescu nu este iubit la Chișinău și iată de ce numele „Basarabia” țipă nu numai sub condeiele rusești, dar și sub cele moldovenești. Aici se află marea ruptură între spiritul lui Eminescu și spiritul politicienilor de astăzi, aici moldovenii se rup în două pe toate liniile: politic, lingvistic, național și religios; aici se ridică baricada. De o parte a baricadei se află Eminescu, de cealaltă parte – cei sub condeiul cărora țipă numele „Basarabia”.

Dacă ar trăi astăzi la noi, Eminescu ar fi cu certitudine unionist. Pentru ce, așadar, să fie el iubit la Chișinău? Dacă ar fi trăit astăzi, Eminescu ar fi fost trecut de politicienii „realiști” de la Chișinău în categoria „extremiștilor” și a dușmanilor „statalității moldovenești”. Iată de ce, nu numai cuvântul „Basarabia”, ci și numele lui Eminescu țipă sub condeiele rusești ale politicienilor „noștri”.

Asta e tot ce mai poate face Eminescu, și după moarte, pentru noi: să țipe sub condeiele celor care-i scriu numele cu majusculă, dar îl urăsc. E puțin? Fiecare să judece precum i-i judecata...

Fragment din cartea „Ochiul lui Esop”, 2000