C-un cuvânt ,,Presa" nu s-a rostit încă, dar a comunicat publicului ei moţiunea, lucru ce-am făcut şi noi, dar între … varietăţi. Opiniunea celor patruzeci şi şase, departe de a fi rezultatul unei convingeri, e rezultatul fricii. Cei patruzeci şi şase, cu puţine excepţii, fac parte din acel partid de cumularzi din Moldova numit fracţiune, oameni foarte viteji când e vorba de-a da năvală la posturile şi la moşiile statului, foarte sfioşi însă faţă cu orice împrejurare care ne-ar sili la muncă serioasă şi la gândire serioasă, iar în fruntea lor e iscălit dl Vernescu, adică un avocat bun, un om de ispravă şi un orator simpatic îndealtmintrelea, dar ale cărui calităţi ca om de stat sunt până acuma foarte problematice. După opinia noastră intimă dl Vernescu pare a fi singurul care a iscălit din convingere moţiunea.
„Românul", căruia opinia celor patruzeci şi şase din orta motio belferorum îi era foarte neplăcută, în loc de-a se lega de ei de-a dreptul, se leagă de „Presa", ca şi când „Presa" ar fi susţinut ca ale sale opiniile dlor Holban, Pantazi Ghica, Anghel Rachierul, Misail, Fulger Şoarec ş.a.
Vom lua şi noi motivele acelei moţiuni precum sunt reproduse în „Presa" şi credem că răsfrângerea lor ne va fi foarte uşoară.
Iată-le:
1) Ceea ce a făcut, ceea ce face importanţa noastră politică şi istorică în această parte a Europei orientale este că suntem o naţiune de rasă
latină omogenă, ce rupem formidabila unitate a rasei slave.
Mergând a ne pune în contact, a ne amesteca cu rasa slavă din Bulgaria, pierdem această importanţă.
2) Serbia a protestat când armata română s-a îndreptat ca să ocupe Vidinul, formulând pretenţiuni etnografice şi istorice asupra Vidinului. Nu mai este îndoială că guvernul Bulgariei va vedea cu un ochi foarte defavorabil ocupaţiunea Dobrogei de către români; nu mai este îndoială că se vor ivi certuri continue între dânsul şi guvernul român; Rusia, naturalmente, va interveni continuu ca să ne împace. Deci intervenţiunea unui stat mare în afacerile unui stat mic, vasăzică pierderea libertăţii şi independenţei de acţiune a acestuia din urmă.
3) Pentru a ţine în respect şi în ordine populaţiunile sălbatice ale Dobrogei, ne va trebui să întreţinem acolo o armată considerabilă.
O armată considerabilă în Dobrogea vasăzică mai multe milioane ce se vor cheltui pe fiecare an, vasăzică o cauză de slăbiciune
economică a statului român.
4) Pentru a face şederea în această ţară băltoasă posibilă, pentru a o face productivă, trebuie să cheltuim zecimi şi poate sutimi de milioane.
Cheltuielile ce vom face pentru Dobrogea vor fi mult mai considerabile decât veniturile ce ne va putea da.
5) Când, în fine, după 10 sau15 ani, vom fi cheltuit sutimi de milioane pentru a face Dobrogea productivă, guvernul Bulgariei va găsi cu
înlesnire un pretext ca să ne ceară Dobrogea şi … dacă aceasta va conveni şi Rusiei … Dobrogea ne va fi luată cu mult mai mare înlesnire decât ni se ia astăzi Basarabia.
Ad 1 observăm că neluând Dobrogea nu mai întrerupem formidabila unitate a rasei slave şi pierdem importanţa noastră politică şi istorică. Neluând-o tocmai, lăsăm drum liber Rusiei în Peninsula Balcanică. Iar amestecul şi contactul cu rasa slavă e nedovedit, de vreme ce Dobrogea nu e locuită de bulgari, ci în cea mai mare parte de români, turci şi tătari.
Ad 2 observăm că pretenţiunile etnografice şi istorice asupra Vidinului formulate de serbi sunt naturale, dar nu sunt c-o iotă mai îndreptăţite decât cele ale României. În special Vidinul, înainte de a deveni turcesc, a fost când sârbesc, când românesc, când unguresc. Întreg malul drept al Dunării, de la Vidin până în Marea Neagră, turcii l-au luat de la români și nu de la bulgari, nici de la sârbi. În bătălia de la Kosovo craiul Lazăr al Serbiei fusese pe deplin bătut (1389), pe când la 1390 Mircea cel Bătrân e tot încă stăpânitor al malului drept al Dunării până în Marea Neagră, despot al Dobrogei şi Domn al Silistrei.
Ad 3 observăm că populaţiunile Dobrogei nu sunt sălbatice. Românii îndeosebi au mai multe mănăstiri în Dobrogea, în care tagma călugărească e în mare parte chiar din ţara noastră, au un mitropolit propriu (mitropolitul Proilaviei şi al Dristului), iar tătarii sunt în cea mai mare parte emigraţi din stepele Cubanului, adică din Rusia, şi sunt agricultori, care chiar din epoca aşezării lor produceau însemnate cantităţi de grâu pentru export, ceea ce dovedeşte o regulată muncă agricolă, ce întrece cu mult trebuinţele zilnice. Cine lucrează însă pentru export şi devine producător şi consumator în economia întreagă a Europei nu poate fi numit sălbatic. Tot cu aceşti tătari o companie engleză a lucrat drumul de fier de la Cernavodă până la Kiustengé şi tot aceşti sălbatici au înfiinţat în câţiva ani înfloritorul oraş Medgidie, care în mai puţin de 10 ani ajunsese la 20000 de locuitori şi 5000 de clădiri. Dd. Holban şi Şoarec sunt cel puţin de zece ori mai sălbatici decât aceşti tătari. În fine lui Mircea Vodă nu-i era ruşine de a se numi Domn al ţărilor tartarice, lui Carol Vodă asemenea nu-i va fi ruşine de a fi în parte şi princeps Thartarorum Dobrodicii.
Punctul patru nu dovedeşte decât sfiala de muncă a fracţiunii. Ţara este deja productivă, şi o administraţie compusă din oameni speciali, nu din cumularzi, postulanţi şi diurnaşi, o administraţie din oameni cu cunoştinţe economice şi tehnice nu va cheltui un ban peste ceea ce poate da provincia însăşi şi va ajunge totuşi la rezultatele cele mai bune. Roşii se înţelege că sunt incapabili de a introduce o asemenea administraţie, care să procedeze cu cumpăt şi să introducă pe rând şi gradat reformele necesare, dar incapacitatea roşilor nu dovedeşte imposibilitatea lucrului.
Cât despre punctul 5 (că guvernul Bulgariei va găsi pretexte să ne ceară Dobrogea), el e copilăresc şi ridicol. Mai întâi quo
jure ar face-o aceasta invidiabilul guvern al Bulgariei?
Bulgaria fino-tartarică a hanului Boris (Mihail) nu poseda Dobrogea, Asanizii au avut-o, dar Asanizii erau, precum se ştie foarte bine, români, iar după stingerea Asanizilor malul drept al Dunării au fost al Ţării Româneşti. Etnologiceşte e o ţară locuită de români, tătari şi turci. Câteşitrele elementele însă sunt opuse slavilor şi formează la un loc tocmai bariera ce rupe formidabila unitate etc.
Din punct de vedere istoric, dreptul nostru asupra Dobrogei e incontestabil. Romană în vremea împăratului August şi loc de exil a poetului Ovidiu, bizantină în urmă, trecând de la Asanizi la Ţara Românească, ea a rămas a Ţării Româneşti până ce ne-a fost luată de turci şi de nimeni altul. Dan II (1374-1386), după Engel unul din cei mai buni generali ai vremii sale, începuse război cu Şişman, regele cel din urmă al Bulgariei, pentru marginile adevărate ale Ţării Româneşti de dincolo de Dunăre, un război căruia Mircea I îi pune capăt printr-un tratat de pace primit şi încheiat cu bună-credinţă. Mircea, bătut la Kosovo, ca aliat al serbilor, de către Baiazid I Fulgerul, se supune osmanilor la 1391, păstrând însă Silistra, Siştovul, Nicopole şi Vidinul. În plină pace şi fără niciun motiv, Baiazid ocupă la 1394 aceste locuri întărite, ceea ce-1 face pe Mircea să ia parte la cruciada pornită de regele Ungariei, unde însă creştinii fură pe deplin bătuţi la 1396. La 1398 Baiazid trece Dunărea şi întră în Ţara Românească, dar, hârţuit într-una de oştirile româneşti, el se retrage cu ruşine peste Dunăre. După moartea în prinsoare a lui Baiazid, ajunge în Europa împărat turcesc Suleiman, pe care Mircea îl subminează sistematic şi-1 răstoarnă cu trupele şi banii săi, punând în locu-i pe Musa, tot fiu al lui Baiazid, dar prieten personal şi frate de cruce al lui.
În tot timpul acesta Bulgaria proprie este numai un vilaiet turcesc, desfiinţată cu totul ca stat. În fine, după ce Mohamed I învinge şi omoară pe Musa, Mircea se vede silit a se pleca definitiv (1414) înaintea acestui Mohamed, a acestui Noe care a mântuit chivotul împărăţiei turceşti din potopul tătarilor şi din stâncile sfâşierilor dinlăuntru. De la 1414 încetează deci formal stăpânirea malului drept al Dunării, şi Mircea e redus iar numai la titlul de comite al Severinului, voievod al Valahiei şi duce de Făgăraş şi Amlaş I.
Cu toate consideraţiile acestea sau mai bine zicând tocmai în puterea lor nu înţelegem panglicăriile presei roşii. Organul ministrului de externe vorbeşte de compensaţii suficiente. Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există niciodată vreo plată pentru o palmă măcar din pământul patriei. Acestea sunt lucruri sfinte, care se pierd sau se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vând, nici se cumpără, nici se schimbă.
Cum că am ajuns de-a vedea trecut în protocoalele de la Berlin termenul umilitor de schimb e un fruct al domniei radicalilor care, nepunând niciun preţ (amanet, chezăşie, zapis) pe sângele vărsat al românilor, era neapărat ca uşurinţa lor să aibă drept urmare dispreţul din partea Congresului. Clara pacta, boni amici. C-un tratat în regulă cu Rusia în momentul intrării în luptă nu mai era vorba de schimb, compensaţie etc., şi Basarabia ar fi rămas a noastră împreună cu Dobrogea.
2 august 1878,
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
