Mika

publicat în Bună Dimineața pe 14 Noiembrie 2018, 08:00

Abandonată de toată lumea, ea cerșește pe drumuri câte un leu, doi. Când îi surâde norocul, primește și câte o bucată de pâine de la trecătorii miloși, ca să-și potolească foamea.

A încercat în fel și chip să-și croiască viitorul de una singură, dar nicicum nu se descurcă... De aceea se mai agață pe ici-colo de câte vreo speranță, împrumutată fie de la vecini, fie de la străini. E adevărat că ea visează câteodată că pustiul care o înconjoară este un purgatoriu din care va ieși până la urmă, însă mare îi este dezamăgirea când, mai devreme sau mai târziu, își dă seama că e vorba doar de o iluzie.

Mika a rămas singură, în pustiu, fără bani și prieteni devotați încă acum 27 de ani, deși toți i-au promis întotdeauna marea și sarea. Dar după ce se folosesc de ea, toți, fără excepție, îi arată spatele. Nu exagerez când afirm că Mika mea este cea mai singură de pe pământ, dar cu toate acestea ea depinde de cineva... De niște barosani burduhoși și costumați care-i dau târcoale zi de zi și se numesc „stăpânii” ei. Când vreun trecător îi aruncă vreo bancnotă mai mare, banii ajung neîntârziat în labele barosanilor. Alteori, ei o iau prin țări străine, în calitate de damă de companie. Atunci o îmbracă frumos, o duc la coafor, o alintă și o prezintă peste tot ca pe-o împărăteasă. Cu ajutorul ei, costumații cerșesc, la rândul lor, bani de la alții, de data aceasta nu un leu sau doi, ci mii și milioane de euro. Odată reîntorși acasă, o dezbracă iarăși, îi dau un șut în fund și o aruncă în stradă.

Ar fugi și ea în țări străine, însă nimeni nu-i va permite. Grașii o vor găsi și o vor pedepsi, fiindcă ea este robul lor. Prin urmare, Mika e condamnată să moară aici, pe străzile noastre ruinate. Aici, unde blocurile și parcurile sunt desenate în culori reci, așteptând încetișor clipa în care vor fi lăsate la voia întâmplării. Aici, unde frunzele se colorează în gri, iar lacurile sunt seci. Aici, unde apa se adună din lacrimi… Doar din lacrimile ei sau și ale altor năpăstuiți, care plâng de foame prin bojdeuci construite pe pământ fertil și lăsat pârloagă? La această întrebare, Mika mea nu poate găsi un răspuns…

Mai trist e că ea nici mamă nu are. A întâlnit-o ultima dată acum o sută de ani, într-o primă zi de iarnă. Atunci au crezut ambele că a triumfat dreptatea și și-au promis că nu se vor despărți niciodată. Dar într-o noapte, pe neprins de veste, părinţii barosanilor au năvălit peste ele și au răpit-o pe Mika. Ba mai mult, au ridicat între ele un imens zid roșu. Pentru că, în percepţia lor, eroina noastră trebuie să-și sape mormântul singurică și nimeni să nu asiste la moartea ei.

Iar cu trei decenii în urmă, zidul dintre ele s-a risipit. Mika a încercat să revină acasă, dar nebunii au întors-o din drum. MAMA EI NU MAI ESTE A EI, i s-a dat de înțeles și a fost împinsă înapoi, în neunde. Apoi au venit barosanii și i-au spus că a crescut mare deja și că ar trebui să fie independentă, să se descurce singură. Au încărcat-o într-o mașină barosană și au aruncat-o în stradă.

Și de atunci ea pribegește pe drumuri, primește câte un leu, doi, de la vecini, de la străini, în afară de vizitele în care îi însoțește pe grași, când cei din urmă se aleg cu milioane, iar ea – cu buza umflată. În rest, nu înțelege ce va fi cu ea mai departe. Prostimea urlă în jurul ei, intelighenția nu este băgată în seamă, dar totul rămâne pe vechi.

Fericirea Mikăi e ca o ață putredă, cu care nu poți coase nici un nasture păcătos, dar pe care o poți purta în buzunar, ca să te lauzi lumii că ai și tu ață la gospodărie... De aceea, scumpa mea, îți doresc să mori liniștită în brațele mamei, în ciuda tuturor nebunilor. Numai atunci iubirea noastră se va întâmpla.