Astăzi 23 Septembrie 2018, Duminică - Ultima actualizare la 22 Septembrie 2018
Abonamente

20 de ani de Independență 17 August 2011, ora 11:47    Din editia print

INTERVIUMircea Druc, prim-ministru al RSSM în anii 1990-1991: Asta n-am să i-o iert lui Roşca…

Marime Font

Foto: Timpul.md
 
 
 

Mircea Druc, ultimul premier al Moldovei sovietice şi ultimul lider al Frontului Popular de până la Iurie Roşca, relatează într-un interviu exclusiv cum a fost demis după ce a refuzat să vândă hotelul CC, cum agrarienii au modificat Constituţia ca să scape de el, cum se falsificau alegerile în România în 1992, cum a încercat să intre în KGB, de ce a scris în cererea de reabilitare la PCUS că a fost şi va rămâne comunist. Deşi nu-l condamnă pe Roşca, Druc recunoaşte că îi poartă pică pentru eliminarea din Front a lui Mihai Taşcă şi pentru înlăturarea din viaţa politică a lui Valeriu Matei. El crede că astăzi Vlad Filat este dirijat de aceleaşi forţe care au lucrat anterior cu Roşca şi că revenirea comuniştilor la putere e mai întâi de toate interesul capitalului care a controlat afacerile în RM în anii 2001-2009.

- Dle Druc, sunteţi singurul demnitar de la noi care crede că unirea RM cu România era posibilă după căderea URSS. Cum se putea produce ea?

- Eu mi-am dorit Unirea toată viaţa, nu doar în 1990. Dar, atâta timp cât exista „sfânta” graniţă sovietică pe Prut, nu puteai să te gândeşti nici la democratizare, nici la Unire. Cum puteai să alipeşti marea URSS a lui Brejnev la mica Românie socialistă? Era tentant, dar riscant. Eu însă eram convins că, după destrămarea imperiului, vom reveni la normal, reparând marea tragedie a Basarabiei din 1940. Chiar şi Snegur zicea uneori: „Eu am să vă spun când trebuie să ne unim!”. La care Iurie Roşca intra în panică: „Dacă face babacul Unirea?”. S-o facă, ziceam, aş fi fericit. Continui să fiu unionist. Unirea este inevitabilă. Astăzi, ea nu mai e chestie de ideal, ci de confort. Ne putem vedea visul realizat, conlucrând în procesul de integrare europeană. Să nu uităm că astăzi şi ruşii, şi ucrainenii au mari probleme. S-ar putea întâmpla orice, căci nimic nu este stabil în lume astăzi.

„Independenţa nu e meritul celor de la Chişinău”


- În 1991, după semnarea tratatului sovieto-român, România ar fi acceptat Unirea? Şi cât de corect ar fi fost acest act, dacă populaţia RM nu şi-l prea doreşte?



- România avea o mie şi una de probleme. Dar, în momentul în care ar fi aflat că Moldova a reconfirmat actul unirii din 1918, ce avea să facă? Şi în 1918, conducerea României era fugită la Iaşi, Bucureştiul fiind ocupat de trupele germane şi bulgare, când Sfatul Ţării a votat Unirea. Şi evenimentul s-a produs. Nu cred că, în 1991, Iliescu sau Coposu nu s-ar fi conformat votului de la Chişinău. Prin tratatul cu URSS, România s-a gândit să pregătească terenul pentru a ieşi frumos din pactul de la Varşovia şi din CAER. Gafa a fost alta. I-am spus şi lui Adrian Năstase - nimeni nu-i acuză că au semnat, dar, dacă se văd lideri politici, trebuie să anticipeze evenimentele. Când România semna actul, ai noştri convingeau oamenii să renunţe la referendumul de restabilire a URSS. A fost o nesincronizare, percepută de noi ca un cuţit în spate. Însă, dacă oamenii nu doresc Unirea, n-avem ce discuta. Şi de asta nu sunt de vină ruşii. Ei s-au grăbit să ia Transnistria, căci nu şi-au putut imagina că nu ne vom uni. Şi în România, poate, 15% din populaţie arde de nerăbdare să ne unim, dar nimeni nu se gândeşte zi şi noapte cum ar „acapara” republicuţa Moldova. Totuşi, opţiunea mea de unionist trebuie respectată, la fel cum eu înţeleg suferinţa celui care se tot vrea moldovean… Iar cei care refuză să înveţe rusa îmi par nişte infantili, căci limba duşmanului trebuie s-o ştii mai bine decât el.

- Faptul că, în 1990, aţi trimis echipe de voluntari în autonomia găgăuză este perceput ca o provocare pentru ruşi de a porni conflictul transnistrean. Dacă decizia într-adevăr vă aparţine, de ce aţi luat-o?

- Rugaţi cercetătorii să ridice arhivele guvernului. Eu nu am trimis pe nimeni, ci, dimpotrivă, i-am adus înapoi. Nu ştiu cine i-a organizat, dar eu pentru nimic în lume n-aş fi trimis la moarte nişte copii. Atunci era declarată stare de urgenţă şi vicepremierul Sangheli a fost numit responsabil de evenimentele din raioanele de sud ale republicii. Dar el a plecat, cu foaie de odihnă, în Egipt. Când mi s-a raportat că cineva îndeamnă copiii să intre în Comrat, unde fuseseră trase două cisterne cu amoniac, substanţe explozibile şi două cuiburi de mitralieră, mi-a albit părul... Ofiţerii diviziei aeropurtate din Bolgrad îi înarmaseră până în dinţi pe găgăuzi. Am dat ordin să fie evacuaţi de la faţa locului toţi, în afară de militari. CNN transmitea zi şi noapte ştiri din presa moscovită, care se începeau cu „кровавый премьр Друк”. Ai noştri au interceptat o telegramă secretă de la Tiraspol, în care comandourile lui Smirnov spuneau că îl vor pe Druc viu, iar pe Costaş – viu sau mort. Cum poate să spună cineva că i-am provocat pe ruşi? Dacă nu-mi păsa, acum aţi fi avut şi republică găgăuză.

- Ne-am proclamat independenţa în momentul oportun sau trebuia să ţinem pasul cu Ţările Baltice?

- Noi am întârziat la toate capitolele. Şi limbă de stat am decretat-o mult mai târziu decât alte republici. Până şi Rusia şi-a declarat suveranitatea înaintea noastră! De aceea, aşa-zisa independenţă a RM nu este meritul celor de la Chişinău. Dar asta s-a întâmplat şi pentru că RSSM şi Belarus erau cele mai rusificate republici sovietice, fiind date ca exemplu la Şcoala superioară de partid de la Moscova. Toţi militarii sovietici în rezervă se aflau pe malurile Nistrului. Alături de aceştia, puneţi un foarte puternic complex militar-industrial, care a şi fost punctul de pornire al conflictului transnistrean. Lukianov, Smirnov şi Bergman nu au fost eroii, ci executanţii unei comenzi. Şi ei trebuiau să decidă destinul acestui complex şi al armamentului de acolo. Apoi muniţiile au fost vândute, împărţite, iar sciziunea a rămas din inerţie. Să vedem ce-o fi mai departe. Noi n-am avut ce să facem atunci, deoarece în parlamentul din 1990, despre care facem atâta vâlvă, eram o minoritate dezbinată. Şi eu, venit din Cernăuţi, nu prea ştiam cine şi cum răsuflă aici. Doar îi suspectam de unionism pe Ion Ungureanu, Nicolae Matcaş şi pe viceministrul Sănătăţii, Loghin Alexeev.

„Eu din asta şi am?”


- Aţi declarat anterior că aţi fost demis la indicaţia şefului KGB-ului sovietic, Kriucikov. Prin ce concret aţi deranjat Moscova?

- Mai întâi de toate, eram obstacolul-cheie contra semnării tratatului unional, de care era interesată Moscova. Condiţia de a mă demite a fost pusă în noiembrie 1990, la Kremlin, de către Kriucikov şi Gorbaciov, care i-a spus lui Sgenur: „Или снимете этого сумобродного Друка, или у нас с вами нечего говорить”. Anterior, Moscova îl avertizase pe Snegur că am putea avea trei republici şi el… a cedat. Într-o noapte, m-am trezit cu un telefon de la ministrul moldovean al Securităţii, Tudor Botnaru. M-a informat că Kriucikov îmi cere demisia şi că a primit indicaţii să lucreze în această privinţă. A urmat iniţiativa lui Nicolae Andronic, prin care Constituţia a fost modificată în sensul demiterii premierului cu votul majorităţii simple. Cei care mi-au iniţiat demiterea au pregătit apoi congresul „Casa noastră - RM” şi aducerea agrarienilor la putere. Atunci s-a terminat totul. Unii îmi spun că, de-aş fi fost mai deştept, aş fi rămas la putere. Pentru aceasta trebuia să fiu Sangheli sau Ciubuc, ceea ce eu nu puteam fi niciodată! Fiind în funcţie, eu eram cronometrat, limitat în timp şi spaţiu şi trebuia urgent să dezamorsez bomba. Nu aveam când să menajez ifosele lui Snegur.

- Aţi vrut să candidaţi şi la funcţia de preşedinte al RM...

- La prezidenţialele din decembrie 1991, urma să candideze Mircea Snegur, Petru Lucinschi şi eu. Dar s-a considerat că Snegur nu trebuie să aibă concurenţi şi atunci „fraţii” noştri de la Chişinău au făcut a doua diversiune. Au pregătit un proiect de lege care stipula că cei care n-au trăit în RM în ultimii zece ani nu pot candida la preşedinţie. Aşa s-a terminat cu Druc în politica de la Chişinău.

- Reformele efectuate de succesorii dvs. - privatizarea şi reforma agrară - au adus RM într-un colaps economic fără precedent. La mijloc a stat lipsa de experienţă sau interesul unui cerc de demnitari de a-şi acumula averi?

- Şi atunci, şi acum, toată competenţa politicienilor de la Chişinău se reduce la egocentrism şi interese. Ei au fost competenţi în măsura în care, adoptând reforme, se întrebau: „Eu din asta şi am?”. Nimeni n-a venit la putere cu un ideal, cu un vis nebun, ci au luat puterea conjunctural. Ideea era să se ducă cei vechi şi să intrăm noi în posesia la toate bunurile. Şi pe mine mă ruga un deputat să interzic orice export din RM - ca să exporte numai el...

„Birştein m-a avertizat cu demisia”

- După ce-aţi fost demis, a fost înstrăinat din posesia statului fostul hotel al CC, „Seabeco”. Cine de la noi era interesat de această tranzacţie?

- Când mi se pregătea demisia, un consilier m-a înştiinţat că omul de afaceri Boris Birştein se arăta interesat să cumpere hotelul. Consilierul i-a spus că premierul abia l-a scos, prin judecată, de la partid şi că nu-l va vinde. „Тогда мы купим премьер-министра”, i-ar fi spus Birştein. Consilierul i-a explicat că aşa ceva e imposibil, la care acela i-a replicat: „Тогда мы снимем его с должности”. Apoi am aflat că dl Birştein organizează la hotel saune cu femei şi călătorii în Canada pentru un grup de deputaţi. Aceştia au şi cerut, în mai 1990, demisia lui Druc. Iar în octombrie, Birştein a revenit la hotel. După ce am trăit 50 de ani într-o societate în care decidea forţa politica, ne-am trezit în alta, unde decide capitalul. Când nu-i placi capitalului naţional, transnaţional sau cel mafiot, eşti înlăturat. Dacă nu i-am plăcut lui Birştein, cine mai putea să-i mobilizeze atât de frumos pe deputaţi contra mea?

- Aţi fost ultimul preşedinte al Frontului Popular înainte de Iurie Roşca, fiind ales în 1992, când liderii marcanţi ai mişcării erau înlăturaţi din formaţiune. Ce rol avea atunci Roşca în Front?

- Roşca şi alţii m-au convins să candidez, deşi nu aveam nici cea mai mică intenţie. Am acceptat cu singura condiţie ca rezoluţia şi programul economic al formaţiunii să fie propuse de mine şi să schimbăm denumirea Frontului. Ulterior, am botezat frontul „creştin-democrat”. Înainte să fiu ales preşedinte vine, Dumnezeu s-o ierte, venerabila Lidia Istrati şi zice: „Druc, uite în ochii mei!”. Mă uit. „Vicepreşedinte trebuie să fie Matei! M-ai înţeles? Altminteri nu te vom susţine!”. I-am explicat că, în 1990, deputaţii noştri au ajuns în Parlament, au maşină la scară, o duc bine şi au abandonat Frontul… Au rămas un Roşca, un Sergiu Burcă şi alţii, cărora le trimiteam bani pentru doktorskaia şi batoane. Şi am convins-o pe dna Istrati ca Roşca să fie vicepreşedinte.

„Eu am rămas credincios, Roşca a devenit ateu”

- Dar Vieru, Lari, Gheorghe Ghimpu, toţi înlăturaţi de Roşca, nu aveau funcţii şi maşini la scară…

- Ei nu aveau nicio atribuţie şi nu se ocupau de Front. Lari era deputată a URSS. Dar mai era un om pe care foarte mult îl respect şi care a făcut foarte mult pentru pregătirea congresului, dl Mihai Taşcă. A muncit ca un rob, a umblat prin sate, a adunat oameni, a pregătit programul. Peste câteva luni, Roşca l-a dat afară. Nu ştiu nici astăzi de ce. Asta n-am să i-o iert lui Roşca.

- Ajungem la aceeaşi idee - Roşca mătura din formaţiune membrii activi. O făcea pentru a apăra idealurile naţionale sau pentru a prelua controlul total asupra Frontului?

- Asta-i povestea pe care am înţeles-o pe urmă. Sigur, Roşca urmărea să devină vioara întâia, că fiecare lider începător. Dar noi am avut şi rezoluţia că vom participa la viaţa politică a României, în care se spunea că trebuie să coordonăm cu partidele din România includerea lor în listele electorale. În ultimă instanţă, însă, n-a participat nimeni. Numai creştin-democraţii români au luat-o pe Lari. Adică, după ce, la congres, toţi s-au aprins şi au votat, acum s-au răzgândit… Nu se face aşa! Dragostea şi susţinerea mea faţă de Roşca s-au manifestat pentru că eram sincer convins că este unionist...

- Care ulterior l-a adus la putere pe Voronin…

- Asta vedem acum...Cred că tot ce a făcut în aceşti ani a făcut din egocentrism, rivalitate, rânză moldovenească ş.a.m.d. În momentul când el a crezut în proiectul de succes al statalităţii RM, ne-am despărţit. Nu mă mai interesează! Eu am rămas credincios, el a devenit ateu. Sau viceversa… Înseamnă că eu n-am studiat mecanismele şi motivaţia intrinsecă şi cea de profunzime a dlui Roşca. V-aş ruga să ţinem cont şi de structura biopsihică a lui Mircea Druc. Eu niciodată nu condamn pe nimeni. Însă, sunt supărat un pic pe Roşca că a participat la modificarea Constituţiei, în 2000. Ştiind că, prin vot universal, nu fiecare are şanse să fie ales la cârma ţării, Roşca, meşter la combinaţii fiind, s-ar fi gândit că poate va ajunge el împărat. Sunt sigur că Voronin n-ar fi ajuns preşedinte, dacă ar fi fost ales de tăt nărodu. Asta este diversiunea lui Roşca pe care eu o regret foarte mult...

„În 1992 se falsificau alegerile în România”

- Existau persoane infiltrate de serviciile secrete în Frontul Popular?

- Ştiam cu precizie că structurile secrete şi-au infiltrat oameni în Front. L-am întrebat şi pe Tudor Botnaru despre aceasta, dar el a refuzat să-mi spună. Dar astea sunt chestii romantice - eu am să mor şi am să regret că noi, în 20 de ani, n-am fost în stare să facem o cale ferată europeană între Iaşi şi Chişinău. Sau, am intrat în CSI gândindu-ne că nu vom avea benzină şi motorină. Şi acum cărăm şi benzina, şi motorina din România.

- Cum aţi decis să candidaţi, în 1992, la preşedinţia României şi de ce credeţi că va-ţi situat pe ultimul loc în această cursă?

- Mai întâi „Vatra Românească” de la Cluj mi-a propus să candidez din partea Partidului Unităţii Naţionale Române din Transilvania. Pe urmă a venit Nicolae Lupan de la Paris, cu „Pro Basarabia şi Bucovina” şi zeci de organizaţii s-au alăturat în susţinerea mea. Am ajuns la creştin-democraţii lui Corneliu Coposu, care însă l-au desemnat candidat pe Emil Constantinescu, după ce am fost vizitat de Ana Blandiana. Ea i-a raportat lui Coposu că aş vrea să păstrez colhozurile. Deşi i-am explicat că trebuie să retrocedăm proprietatea ţăranilor, dar să nu distrugem infrastructura sistemului de producere… Într-o zi, fiind în drum spre Bucureşti, am auzit la radio că Partidul Ecologist Român mă propune la preşedinţie. M-am trezit şi cu o delegaţie de combatanţi, care mă rugau să candidez, să le apăr interesele şi am fost de acord. Din păcate, la numărătoare, s-a furat foarte mult. Atunci, în 1992, vai de capul meu cum se falsificau alegerile! Se ştia că Mircea Druc totuna nu câştigă, iar cei din circumscripţii, dacă erau cu Ion Iliescu, îmi treceau voturile la el, iar dacă îl susţineau pe dl Constantinescu, i le dădeau lui. Aşa se explică scorul.

„Lucinschi a fost ideologul brejnevismului şi al bodiulismului”

- Într-un interviu spuneaţi că, fiind la Moscova, Bucureştiul era pentru dvs. o citadelă a întunericului, iar Chişinăul – o citadelă a dezastrului. De ce aţi mai venit încoace?

- În anii 1970-1980, fiind printre disidenţii din Moscova, participam la primul congres al subconştientului, organizat în URSS. Dar, la Bucureşti, cei preocupaţi de problema subconştientului erau băgaţi în închisori. Moscova era un megalopolis, unde aveai marele avantaj al anonimatului, pe când Chişinăul era una dintre cele mai retrograde capitale în problema naţională din URSS. În 1980, după ce m-am mutat la Cernăuţi, veneam la cenaclul „Mateevici” din Chişinău. Am aflat că cineva din conducerea Frontului Popular a decis să-l roage pe Gorbaciov ca să ni-l trimită pe Lucinschi din Asia Centrală, ca prim-secretar. I-am rugat să se abţină, dar nu m-au ascultat. Şi a venit Lucinschi, care, susţinut de Eremei, ne-a adus în o majoritate comunistă în parlamentul din 90. Dar într-o zi, trecând pe la Uniunea Scriitorilor, l-am găsit agitat pe Gheorghe Ghimpu. Era responsabil pe campania electorală a Frontului şi mi-a spus necăjit că, în seara aceea, urmează să aibă loc prezentarea candidaţilor la Străşeni, dar Ion Vatamanu are zi de naştere şi nu este în formă. L-am sunat pe Vatamanu, însă el mă invita ca să-mi arate o damigeană… Atunci, la rugămintea lui Ghimpu, am mers ca persoană de încredere a poetului. După întâlnire, nişte oameni m-au întrebat dacă n-aş vrea să candidez la Vorniceni şi Lozova, unde Frontul nu avea candidaţi. Am câştigat din primul tur şi am ajuns deputat. Până a începe lucrările parlamentului, era o luptă crâncenă între Snegur şi Lucinschi pentru funcţia de spicher. Eu am optat pentru Snegur, care nu avea păcatele lui Lucinschi - ideologul brejnevismului şi al bodiulismului. În anii 70, anume Lucinschi a fost responsabil de epurările celor 140 de persoane de la Politehnică, printre care am fost şi eu, când tot corpul didactic a fost măcelărit, au fost închise librăriile, a început o cruciadă nemaipomenită contra naţionalismului. Şi atunci am avut o întâlnire conspirativă cu Snegur. I-am, lămurit că Frontul îl susţine, dacă ne fă funcţia de premier. Eu credeam că această funcţie ar trebui să revină comuniştilor, pentru ca ei să răspundă de toată debandada. Frontul, însă, şi-o dorea insistent, pentru ca la urmă să mi-o propună mie… Am început să scriu legea guvernului şi programul de guvernare. Clipoceam muncind, la un hotel, când mi-au apărut la uşă Anatol Ţăranu şi Nedelciuc. „Domnul Druc, se zvoneşte că mata o să fii candidat la funcţia de prim-ministru. Renunţă, dle, nu-i de nasul matale”. „Ştiu, le-am spus, dar nu te-ai mai duce matale într-un loc, ca să mă laşi să lucrez?”. Ei îl vroiau pe Lucinschi, pe oricine, dar numai nu pe un oarecare Druc. După ce premierul Pascari şi-a dat demisia, am prezentat programul de guvernare în parlament şi m-au ales prim-ministru. Snegur iarăşi a jucat frumos – ne-a pus contra-condiţia ca să-l acceptăm ca prim-vicepremier pe Sangheli. Şi astfel şi-a infiltrat oamenii săi în executiv.

- După ce aţi fost persecutat de KGB şi alungat din partid, cum v-a acceptat Kremlinul ca premier? Nu ştia Gorbaciov că sunteţi unionist?

- Pentru că Parlamentul de la Chişinău m-a votat cu 99,9%. Numai generalul Iakovlev, comandantul districtului militar Odesa, s-a abţinut. A fost un caz fără precedent în URSS. Nu ştiu ce gândea Gorbaciov despre mine. Dar atunci când găgăuzii şi-au decretat republica, Snegur a rugat Moscova să le anuleze decizia şi Gorbaciov ne-a chemat la el. Acolo, Aleksandr Iakovlev mi-a spus şăgalnic: „А ты, милый, с русскими дружи!”. „Я дружу, i-am răspuns, но не знаю почему они ко мне пристают”. Încă nu ştiam bine cum stau lucrurile. Pe urmă am aflat de organizaţia „Soiuz”, de complexul militar-industrial, de legătura dintre deputatul nostru Blohin şi Lukianov. Ei pregăteau informaţia către Gorbaciov. Noi le spuneam una, iar ei turnau alta.

„Trebuia să intru în KGB”

- Explicaţi-ne clar de ce aţi fost persecutat de KGB şi cum aţi fost exclus din partid?

- Eu am lucrat şi cu organizaţia clandestină anti-sovietică a lui Alexandru Usatiuc, şi cu cea a lui Alexandru Şoltoianu. Întotdeauna le-am băgat în cap fraţilor mei de luptă să nu vorbească cu alţii ceea ce discută cu mine. Din păcate, unii au păstrat lucruri scrise, n-au putut să tacă şi au fost arestaţi. Eu însă am respectat regulile de conspiraţie cu stricteţe. Usatiuc nu ştia că lucrez cu Şoltoianu şi invers. Mişcarea condusă de Şoltoianu a fost creată în anii studenţiei noastre, la Leningrad. Pe urmă, venind la Politehnica din Chişinău, am făcut cunoştinţă cu Usatiuc. După epurările de aici, toţi cei care n-au fost băgaţi la închisoare au fost daţi afară din serviciu şi din partid. Ulterior, pe când activam la facultatea de economie a Universităţii „Lomonosov”, şeful catedrei, viitorul primar al Moscovei, Gavriil Popov, a primit o scrisoare de la partkom, prin care mi se cerea demisia, pentru că aş fi disident. Bietul Popov a fost nevoit să mă dea afară. M-am dus să lucrez la o uzină. M-au scos din partid în 1971, după ce am fost martor în procesul Şoltoianu-Usatiuc, unde am optat pentru nevinovăţia lor. „Ну что, попался, голубчик? Обосрали тебя твои румыны? Твой Шолтояну нам все изложил” - aşa am fost întâmpinat la KGB, unde m-au anchetat o lună de zile. Nu m-au băgat la răcoare, căci nu aveau probe, dar pe bietul Şoltoianu şi pe ceilalţi i-au închis. Au ridicat de la ei 200 kg de materiale - documente, caiete, cărţi...

- Cum putea un anti-comunist exclus din partid să scrie cerere de reabilitare, în care să menţioneze că a fost, este şi va rămâne comunist?

- Dacă eşti dat afară din partid pe motive ideologice, nu mai ai şanse la carieră. De aceea, unii dintre noi s-au dus să muncească în construcţii, alţii s-au alcoolizat. Dar dacă făceam cereri de reabilitare, trebuia să le scriem toţi cei 140 excluşi. Dacă nu scriai, însemna că-ţi recunoşti vina… Şi toate cererile se terminau cu fraza: „Я был, есть и останусь коммунистом”. Aveam un foarte bun prieten, Serghei Krasavcenko, care fusese mai târziu consilierul lui Boris Elţin, iar astăzi e rectorul Universităţii internaţionale din Moscova. Împreună cu el, am fost fugăriţi de la Institutul Americii Latine al Academiei de Ştiinţe a URSS, unde făceam studii de doctorat. Şi el mă ruga să scriu cererea de reabilitare, deoarece pe urmă eram invitaţi la convorbire la CC. Acolo era un bufet în care se vindeau ţigări „Marlboro”, somon, peşte roşu şi Krasavcenko îmi făcea lista cu ce să-i cumpăr…

- Cu ce se ocupa în realitate organizaţia lui Şoltoianu?

- Ne propuneam să intrăm în sistem şi să-l moldovenizăm. Cineva urma să ajungă rector la universitate, Şoltoianu - lider în partid, eu trebuia să intru în KGB. Măi oameni buni, eu nu ştiu ce gândiţi voi, tânăra generaţie, dar trebuie să ne înţelegeţi. Teza noastră era: „возглавить, чтобы обезглавить”. Încercam să preluăm exemplu Armeniei, unde până şi secretarul doi era de naţionalitate armean. Dar n-am mai reuşit… În 1965, după ce am absolvit Filologia la Leningrad, trebuia să fiu trimis ca reprezentant al „Aeroflotului” în Japonia. Atunci KGB-ul de la Chişinău a atenţionat Moscova că stau la evidenţă la ei. Mă trădase o colegă, care le-a prezentat scrisorile mele, pe care i le adresasem şi în care scriam că „staliniştii ne vor mânca câte pe unul”. Când l-am întrebat pe Tudor Botnaru de ce mi-a fost deschis dosarul, mi-a explicat că fata a fost trimisă de KGB ca să mă urmărească - se gândeau să mă recruteze… Când colo, au descoperit că sunt din tabăra adversă.

„Nu există profesie de spion…”

- Bine, dar cum s-a produs legătura propriu-zisă a dvs. cu KGB?

- Când se trimit oamenii, nu se face ca în filme. Nu există profesie de spion - astea sunt naivităţi. Ca să ajungi în KGB, trebuie să fii specialist într-un anumit domeniu. Şi nu era nevoie să te bagi tu în KGB, ci să aştepţi să fii recrutat. Pentru aceasta trebuia să fii net superior, competitiv, ca să fii observat… După universitatea din Leningrad, ca să primesc diploma, trebuia să lucrez undeva timp de un an. Aveam de ales între o catedră  de limbi străine la Piatigorsk şi Şcoala de aviaţie de pe Volga. Am ales a doua variantă. Urma să lucrez cu un grup de tineri aviatori, revoluţionari din Algeria. Peste o lună liderul revoluţiei algeriene, Ahmed Ben Bella, a fost arestat şi algerienii n-au mai venit. Atunci mi s-a propus să fiu dispecer la Aeroportul „Sheremetevo” şi, în scurt timp, am fost avansat ca specialist. Când „Aeroflotul” îşi recruta reprezentanţi în marile capitale, tocmai se pregătea să deschidă rute spre America Latină Sud, peste Pacific, cu escala la Tokio. Au hotărât să mă trimită reprezentant în Japonia, pentru că ştiam la perfecţie spaniola şi portugheza. Dar, dacă ca să pleci în calitate de reprezentant oficial, trebuia să devii şi ofiţer sub acoperire. Asta e altă mâncare de peşte, oricum… Am trecut instructajul, învăţam japoneza de-mi crăpau ochii, am susţinut examenele, ancheta socială şi cea biologică. Dar când s-au interesat de mine la Chişinău, au aflat că am dosar acolo...

„Sangheli era premierul dorit de Moscova”

- În ce relaţii eraţi cu generalul Tudor Botnaru şi de ce l-aţi propus pe el ca ministru al Securităţii?

- În anii de studenţie, ca să mai fac un ban, lucram ghid la Moscova, Leningrad şi Kiev. Aşa l-am cunoscut pe Fiodor Leontievici Botnaru de la hotelul „Inturist” din Chişinău şi am rămas prieteni. Când am devenit premier, şef la securitate era Gheorghe Lavranciuc. Deşi în anii studenţiei, locuisem cu el într-o odaie de cămin, l-am convins pe Gheorghe să renunţe, căci avea păcatele sale. L-am propus Moscovei pe Botnaru, care nu lucrase la Chişinău. Şi aşa a ajuns şef cel care nu mi-a dat dosarul, care, în timpul cruciadei din Găgăuzia, nu se ştie de ce era lipsă, care a mi-a pregătit demisia la indicaţia lui Kriucikov. Nu e clar ceva? Asta este.

- E adevărat că Andrei Sangheli a fost premierul cerut de Moscova în cadrul guvernului de conciliere, aprobat de Convenţia Elţin-Snegur?

- E categoric adevărat. Pe lângă faptul că au încetat ostilităţile, rezultatul cel mare al armistiţiului era schimbarea guvernului. După care agrarienii au preluat puterea totală şi în parlament. Da, Sangheli era premierul dorit de Moscova, care cerea şi demisia miniştrilor Costaş şi Plugaru. A fost marea victorie a ruşilor.

- Cum se explică, după dvs., sprijinul acordat lui Voronin de către Băsescu în 2005, când liderul comunist a fost ales preşedinte al RM pentru a doua oară?

- Urmărind rezultatul alegerilor din 2005, am observat că cea mai reacţionară formaţiune, „Patria-Rodina” acumulase circa 5%, şi era aproape de a atinge pragul electoral. Dacă nu era ales Voronin, se punea problema alegerilor anticipate, care puteau să aducă respectiva formaţiune în parlament. Fără ca să cunosc dedesubturile, am zis că din toate relele asta e singura soluţie. Pentru că atunci Voronin îşi schimbase atitudinea faţă de Bucureşti, renunţase la planul „Kozak” şi făcuse alte lucruri importante pe care nu le-a făcut niciun guvern. Fiind şantajat, el, numai el a avut curajul să schimbe traficul feroviar prin nord. Şi, în câteva luni, a făcut ca să nu mai depindem de Smirnov.

„Cu Filat lucrează aceleaşi forţe care au lucrat cu Roşca”


- Dle Druc, cum apreciaţi situaţia politică actuală din RM? AIE poate repeta soarta Alianţei pentru Democraţie şi Reforme, unde un partid, PPCD, s-a retras din Alianţă şi a distrus-o…

- Domnilor, de ce Roşca trebuia să facă tot posibilul, până în pânzele albe, ca să scape de bietul Valeriu Matei, pe care l-a terminat? Sau de ce îi trebuia lui Snegur să scape cu orice preţ de Druc atunci când toată lumea striga: „Mircea Snegur, Mircea Druc, spre victorie ne duc!”? Pe urmă, s-a gândit să scape de Moşanu, ca să-şi pună omul său, pe Victor Puşcaş, în fruntea Parlamentului de la Chişinău. Iar când a vrut să facă mişcarea, pe locul lui Puşcaş s-a aşezat Lucinschi... Dacă nu se înţeleg, ce să le faci?

- De ce apar aceste neînţelegeri?

- E-go-is-mul! Şi dependenţa. Într-o societate consumistă, dictează capitalul. Cel care te face şef îţi spune cum să acţionezi. Ты мне, я тебе - asta e. Cele câteva grupări, care promovează scenariul coaliţiei Filat-Voronin, apără capitalul care i-a adus pe comunişti la guvernare. Lăsaţi-l pe Voronin în pace şi developaţi mecanismul care i-a dat puterea! Aşa veţi găsi capitalul interesat de răsturnarea AIE. Judecata lor este simplă - le convine să aibă doar două partide în RM. În acest scop, Filat îl anihilează pe Ghimpu şi îi ia electoratul, iar comuniştii îl anihilează pe Lupu. Lucruri foarte interesante se întâmplă la Chişinău!.. După ce s-a renunţat la „Istoria Românilor”, înţeleg că Filat e pus exact în situaţia în care s-a aflat Roşca. Cred că aceleaşi forţe din exterior, care l-au influenţat pe Roşca, azi lucrează cu Filat. Nu exclud că Moscova s-ar fi angajat să reîntregească RM cu primordiala condiţie ca să nu ne unim cu România. Şi astfel se exclud orice legături cu românismul. Eu nu mai ştiu ce a rămas de furat în RM. Nu mă informează nimeni, sunt un biet pensionar. Dar voi coborâţi la realitate şi căutaţi interesul strategic. Vorbiţi nu ceea ce se vede, dar ce este în spate. Nu uitaţi: capitalul decide!

- La Chişinău a fost fondat Grupul de iniţiativă „Anul 1812”. Cât de necesară este astăzi o asemenea mişcare?

- E foarte bună. Сам Бог велел, doar se împlinesc 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus. Eu, de-aş fi la putere, aş da bani pentru publicarea operelor lui Marx şi Engels despre români. Ca să vadă ruşii nostalgici ce scriau despre expansiunea rusească clasicii marxism-leninismului. Eu sper şi fac o analogie. Se împlinesc 200 de ani de dominaţie rusească în Basarabia, iar dominaţia turcească a fost de peste 300 de ani. Sunt fericit, ştiind că vom ajunge acele zile când urmele imperiului rusesc şi ale rusificării vor fi tot atât de insignifiante ca şi ceea ce a rămas ocupaţia osmanică. Trebuie să tindem cu toţii spre asta.

Întrebarea lui Mircea Druc pentru succesorul său, Valeriu Muravschi:
Aţi mers la Alma-Ata, împreună cu Mircea Snegur, doar ca să asistaţi, dar nu să semnaţi acordul de aderare a RM la CSI. A cui a fost decizia de a vă depăşi prerogativele? Matale l-ai convins pe Snegur sau el pe matale?

blog comments powered by Disqus

Din aceeaşi secţiune

Cele mai noi ştiri de azi

Istorie 21 Septembrie 2018, ora: 17:00

Prima şedinţă a Sfatului Ţării (II) „Fericiți sub ochii noștri sunt care văd ceea ce nu au văzut”

Prima şedinţă a Sfatului Ţării (II) „Fericiți sub ochii noștri sunt care văd ceea ce nu au văzut” Din editia print

Un reportaj al ziarului „Ardealul (Transilvania)” despre prima ședință a parlamentului Basarabiei, care în 1918 a votat Unirea cu România Continuăm publicarea materialului „Dare de seamă asupra primei ședințe a Sfatului Țării din 21 noiembrie 1917”,...

( ) Citeşte tot articolul

Actualitate 21 Septembrie 2018, ora: 11:51 de Doina Stimpovschii

Dodon riscă o nouă suspendare din funcție după ultimele remanieri în Guvern

Dodon riscă o nouă suspendare din funcție după ultimele remanieri în Guvern Din editia print

Prin schimbarea a doi miniştri, guvernarea face o mișcare de PR înainte de alegeri, consideră analiştii politici

( ) Citeşte tot articolul

Actualitate 21 Septembrie 2018, ora: 11:28

OMUL SĂPTĂMÂNII: George Simion, ACTIVIST CIVIC, ZIARIST

OMUL SĂPTĂMÂNII: George Simion,  ACTIVIST CIVIC, ZIARIST Din editia print

Liderul unioniștilor, George Simion, s-a născut pe 21 septembrie 1986, la Focșani. În 2005, a absolvit Colegiul Național „Gheorghe Lazăr‟ din București.

( ) Citeşte tot articolul



Editorial 21 Septembrie 2018, de Silviu Tănase

Unioniștii, alegerile și opoziția

Campania electorală pentru următoarele alegeri parlamentare în R. Moldova a început deja. Toate partidele își pregătesc armele pentru această luptă.

() Citeşte tot articolul

Editorial 20 Septembrie 2018, de Constantin Tănase

Viața și moartea doamnei Clara

…O cheamă doamna Clara, locuiește într-un apartament cu două odăi, are 45 de ani, doi băieți, unul de 22, iar altul de 19 ani.

() Citeşte tot articolul

Opinii & Editoriale 19 Septembrie 2018, de Moni Stănilă

Anotimpul și cheltuielile

Cât nu am vrea să ne ferim de cheltuieli, fiecare anotimp vine cu lista lui de cumpărături. Că sunt sărbătorile de iarnă, că este Paștele, că e vară și vrem concedii – o cheltuială apare întotdeauna.

() Citeşte tot articolul

Editorial 17 Septembrie 2018, de Silviu Tănase

Cât de mult ne urăsc!

14 septembrie 2018, Ziarul TIMPUL

() Citeşte tot articolul

Opinii & Editoriale 16 Septembrie 2018, de Răzvan Munteanu

România ar putea juca un rol important în reconstrucţia Siriei

Siria a cunoscut cea mai complexă criză dintre statele lovite de Primăvara Arabă, afundându-se într-un război civil care a opus regimul de la Damasc şi forţele rebele, alături de care s-au adăugat pe parcurs alte grupări din afara ţării.

() Citeşte tot articolul

Opinii & Editoriale 13 Septembrie 2018, de Dan Nicu

O tragedie uitată – Cehoslovacia anului 1968

În a doua jumătate a lunii august, Europa a marcat 50 de ani de la invadarea Cehoslovaciei de către trupele URSS şi ale altor state din blocul sovietic.

() Citeşte tot articolul

Opinii & Editoriale 12 Septembrie 2018, de Moni Stănilă

Caritate sau reclamă?

Ori mai degrabă aș spune că ambele. Și când spun acest lucru, o fac cu convingerea că reclama va fi condiționată cu timpul de caritate.

() Citeşte tot articolul