Mircea V. Ciobanu, critic literar, redactor-şef la Editura „Ştiinţa”: „Nouă ne lipseşte un Ismail Kadare”

CRONOS: Dle Ciobanu, aveţi peste zece ani de când lucraţi la Editura „Ştiinţa”. De obicei, vă schimbaţi serviciul în trei-patru ani. Cum explicaţi faptul că vă reţineţi în funcţia de redactor-şef la „Ştiinţa” atâta timp?

Mircea V. Ciobanu: Cauzele multor schimbări de serviciu, de regulă, erau nişte oferte pe care le acceptam. Şi la editură am venit la invitaţia directorului Gheorghe Prini. Probabil, la „Ştiinţa” mă reţin din cauză că mai am, în paralel, şi alte preocupări în afară de editură – îmi scriu cărţile, susţin câteva rubrici la revistele „Sud-Est”, „Semn”, „Limba Română”, „Clipa”, iar de azi – şi la TIMPUL, plus ocazionale colaborări cu „România Literară” „Contrafort”, „Convorbiri literare”, „Dacia Literară”, „Familia”. Răspunsul ar fi că la „Ştiinţa” nu numai că trăiesc din plin, ci aş putea spune că trăiesc mai multe vieţi concomitent.

CRONOS: Cum se menţine o editură în aceste timpuri… sărăcite, într-o societate în care scade interesul faţă de carte?

M. C.: Editura „Ştiinţa”, chiar dacă este în cadrul Academiei de Ştiinţe, se află la autogestiune. Trăim nici măcar din ceea ce producem, ci doar din ceea ce vindem. Cu toate acestea, încercăm să facem cel puţin două lucruri: să ne păstrăm editura, care înseamnă şi angajaţii, buni specialişti în carte cognitivă (alte edituri nu produc carte ştiinţifică), dar şi să investim în cultură, adică să edităm nişte cărţi care alimentează viaţa spirituală, deşi acestea nu aduc profit. Astfel, ne încăpăţânăm să scoatem la capăt ediţia Hasdeu din colecţia „Moştenire”. Recent, am dat la tipar volumul de folcloristică. Avem editate şase volume şi poate vom reuşi să le scoatem pe toate. Mai edităm şi unele cărţi care au nevoie de investiţii deosebite, precum este cea din anul curent – albumul „Eminescu în filatelia şi cartofilia universală”. În România nu există un album-catalog complet, cum e acesta. Producem cărţi din domeniul ecologiei, între care, recent, „Enciclopedia de ecologie” a academicianului Dediu, apoi îmbogăţim colecţia de dicţionare şcolare, măcar o dată pe an, tot aşa – „Antologia unui autor”, o ediţie de elită… La sfârşitul anului trecut, am scos de sub tipar versiunile engleză şi română ale volumului „Revoluţia Twitter” – cea mai completă ediţie despre evenimentele din aprilie 2009, carte care a adunat opiniile politologilor de la noi şi din Europa, plus ecourile din presa timpului şi o cronologie a evenimentelor.

CRONOS: Aţi lucrat multă vreme în sistemul învăţământului, aţi fost chiar şi viceministru al Educaţiei. A rămas ceva în învăţământ pe urmele lui Mircea V. Ciobanu?

M. C.: Una din „isprăvile” vieţii mele este că am fost printre fondatorii Liceului „B. P. Hasdeu” de la Drochia. Am avut discipoli cu care ne mândrim, care ne-au întrecut, cu siguranţă.
Iar când eram la minister (mai puţin de un an!) cred că am fost un liant necesar între „Prodidactica” şi minister, reuşind câteva proiecte comune. Consider că am contribuit – modest, desigur – la schimbarea mentalităţii şi la demolarea sistemului educaţional vechi, ideologizat excesiv. Dar nu prea aş vrea să-mi atribui nimic, cât timp alţii au fost iniţiatorii.

CRONOS: Cine v-a propus la postul de viceministru?

M. C.: M-a telefonat ministrul Gremalschi şi mi-a spus că, prin decizia Alianţei pentru Democraţie şi Reforme, sunt desemnat în calitate de viceministru şi trebuie să merg la Chişinău. L-am întrebat dacă nu ar putea să amâne această numire, pentru că aveam, în calitate de profesor, un stagiu la Cluj. El mi-a spus cam aşa ceva: „Dle Ciobanu, staţi acolo, în provincie, pe cuptor, vă telefonează ministrul, vă spune că sunteţi viceministru, iar dumneavoastră îi răspundeţi că nu aveţi timp. Pe de altă parte, ce fel de stagiu? Sunteţi viceministru!”. Sincer vă spun: aş fi preferat un stagiu de o săptămână la Cluj, decât un an la ministerul din Chişinău…
La acest post m-a propus Alianţa pentru Democraţie şi Reforme, din partea PPCD.

CRONOS: Aveţi o părere despre felul cum a… evoluat această organizaţie politică?

M. C.: În provincie, viaţa politică e simplă – erau prosovieticii, comuniştii, şi antisovieticii, adică frontiştii, iniţiatori ai Mişcării de eliberare naţională. Toate „nuanţele” politice, care existau atunci la Chişinău, nu aveau relevanţă. De altfel, jocul de-a pulverizarea forţelor, urmat de adunarea în alianţe mai continuă şi azi…

CRONOS: Vedeţi o evoluţie a alianţelor politice în R. Moldova?

M. C.: Şi pe timpul ADR, dar şi acum, aproape îndată după crearea Alianţei, fiecare formaţiune politică şi-a căutat de interesele sale. Acum, există un „nucleu” formal al Alianţei, care se mai întruneşte, dar atunci nici măcar asta nu era. Partidele de dreapta se sprijină unele pe altele până obţin o mică victorie, dar apoi fiecare îşi caută de treabă. Poate vreo năpastă mare i-ar putea aduna, o cauză comună nu-i uneşte.

CRONOS: Au trecut 20 de ani de la marile transformări în societatea noastră. De ce deocamdată nu prea avem opere literare despre acele evenimente?

M. C.: O să vă dau un exemplu (altele nu le cunosc, pentru că nu am studiat tema): romanul „Război şi pace” (tradus corect:„Războiul şi lumea”) de Tolstoi, cu o situaţie extraordinar de interesantă din Europa anilor 1805-1815, care atunci era într-o conflagraţie aproape mondială, cu campaniile lui Napoleon. L-a scris un om care avea „doar” experienţa războiului din Crimeea din 1856. De la evenimentele descrise în roman trecuseră vreo 40 de ani. Să fie asta distanţa optimă?
Întâmplarea făcea să fiu recent într-un juriu la Uniunea Teatrală, evaluând câteva „drame” din realitatea imediată, deşi ceea ce spun se referă şi la unele romane. Se întâmplă cam aşa: există o situaţie conflictuală – să zicem, războiul din Transnistria, obţinerea Independenţei, prăbuşirea Uniunii Sovietice, exodul, traficul de fiinţe umane sau deportările – în care călăul şi victima sunt cunoscute. De cum deschizi prima pagină, înţelegi dintr-odată: aha, ăsta-i de-al nostru, acela-i potlogar, celălalt lichea, ştii cine şi cu cine va lupta, cine va trăda, poţi spune cum se va încheia povestea. Aplicând o construcţie tezistă, schematică, autorul crede că a reflectat o epocă, dar cititorul înţelege că – din lene, impotenţă artistică sau din inerţie – lucrarea a eşuat. Trebuie să existe intriga textului, nu doar intriga istoriei.

CRONOS: Se spune că cel mai bun roman contemporan al literaturii române va fi scris în Basarabia. E posibil aşa ceva?

M. C.: Cred că Basarabia are toate condiţiile ca aici să apară un roman deosebit. Ca să mă înţelegeţi, voi spune că nouă ne lipseşte doar un Ismail Kadare, scriitorul albanez care a dat nişte romane extraordinare, cum este „Generalul armatei moarte” sau „Piramida”. El nu le-ar fi putut scrie, dacă nu trăia în Albania comunistă. Tâmpeniile totalitare din România au născut-o pe Herta Müller, Laureatul Nobel. Ei bine, eu cred că noi avem realităţi şi mai „fertile” pentru literatură (din păcate, numai pentru literatură). Dar nu ar trebui să privim situaţia în felul acesta: de ce nu avem romane? Aş întreba altceva: de ce nu avem nişte studii documentare bine puse la punct despre evenimentele tragice ale istoriei noastre? Ele contează mult mai mult decât nişte romane… Poate ajunge să ne învăţăm istoria din… ficţiuni, fie ele şi talentate?

CRONOS: La ultima Adunare generală a scriitorilor aţi spus că ar fi fost mai bine ca Uniunea Scriitorilor să se autodizolve. De ce?

M. C.: Eu am zis că ar fi fost mai onest şi mai curajos. Uniunea era de mult defunctă. Dar să vă spun cum văd eu priorităţile, chiar dacă n-o să vă placă. Pe mine mai puţin mă interesează destinul Uniunii Scriitorilor, mai mult – destinul literaturii. Dacă această uniune stimulează apariţia unei literaturi bune, atunci să fie sănătoasă. Sunt membru al Consiliului Uniunii Scriitorilor, am votat pentru unul dintre candidaţii la conducerea uniunii şi, astfel, am susţinut existenţa acestei organizaţii. Dar dacă aş şti că există, virtual, foarte multe opere literare la apariţia reală a cărora încurcă această uniune, aş fi primul care ar zice: s-o dizolvăm.
Sunt în relaţii bune cu academicianul Mihai Cimpoi, respect mult ceea ce scrie el, dar, fiind atât de ocupat, Domnia Sa a lăsat uniunea să fie dirijată de altcineva şi, din păcate, lucrurile mergeau din prost în mai prost.

CRONOS: Gheorghe Erizanu zice că proza română a scăpat de poezie şi riscă să devină obeză, dacă din când în când nu ar apare un Mircea V. Ciobanu. Descifraţi…

M. C.: M-a amuzat şi pe mine ceea ce a spus el. Eu mă referisem la ceea ce numim „noua proză basarabeană”. Erizanu a lărgit aria discuţiei. Situaţia e de altă natură – despre literatura de la noi, ca despre mort, nu s-a scris decât deloc sau numai de bine (şi asta în timp ce producţia de cărţi proaste creşte în progresie geometrică!). Anume despre această obezitate vorbeşte Erizanu: a autosuficienţei. A spus şi Eugen Lungu că la noi a devenit o tradiţie ca, atunci când apare o carte, doar doi-trei prieteni ai autorului să scrie despre ea (de bine!) şi cam atât. Mie mi se pare firesc ca, atunci când am ceva de reproşat, să reproşez. Dar astfel… am intrat în gura lumii.

CRONOS: Sunteţi redactor-şef la „Ştiinţa”. Pe un autor căruia îi apare cartea la această editură l-aţi critica?

M. C.: Sigur. Nu mă gândesc să menajez pe cineva în mod special şi nu fac critică de dragul criticii. Ghiontul care îmi vine îl dau, fără să mă gândesc cui îl dau. Prietenia noastră cu „monştrii sacri” Aureliu Busuioc, Serafim Saka, Vladimir Beşleagă, Eugen Lungu pe asta se ţine.

CRONOS: În perioada sovietică, procesul literar era unul controlat, bine dirijat. Ce se întâmplă astăzi cu procesul literar de la noi? Nu vă deranjează limbajul folosit de unii romancieri zişi „postmodernişti”?

M. C.: Doamne fereşte, numai nu dirijat, controlat, supravegheat. Libertatea trebuie să fie absolută, altfel e o libertate falsă. Dar există şi libertatea de a critica şi chiar – pedeapsa capitală – de a nu citi cartea! Cărţile la care presupun că vă referiţi mă interesează ca text literar. Dacă ele rezistă ca literatură, celelalte sunt detalii. Licenţiosul în sine este un subiect departe de literatură, nu e tema mea. Iar limbajul licenţios într-un text literar, dacă e adecvat (cum ai zice: dacă fără el nu se poate), atunci nu trebuie să-i reproşezi nimic autorului. Contra-întrebarea mea ar fi următoarea: cum de unii şi aceiaşi „cititori” vor, pe de o parte, ca literatura să semene cu viaţa, iar pe de altă parte, să elimine acest adevăr?
Despre zişii „postmodernişti”. De regulă, cei pe care îi numiţi aşa nu au mai nimic ori prea puţin cu postmodernismul. Aşa se întâmplă, că s-a găsit o poreclă comună pentru toate animalele literare necunoscute. Am să dau nişte detalii la rubrica pe care mi-o oferă TIMPUL.
Iar cu procesul literar… Vorba-i că orice vine în contradicţie cu gândirea uniformă, începe să deranjeze… În pofida imaginii de căpcăun literar necruţător, eu sunt un critic binevoitor. Eu nu aplic decât grila pe care şi-o propune chiar scriitorul. În mod normal, criticul de artă ar trebui să fie un cercetător din cei cu două perechi de ochelari, cu eprubete, cu hârtie de turnesol… Hârtia de turnesol îţi arată că aici nu este aur curat, deşi toată lumea zice că „aşa ceva nu s-a mai scris pe la noi”. Le răspunzi simplu: „Domnilor, asta arată experimentul”. Dar adevărul meu nu ţine, mi se reproşează: „Cum îndrăzneşti? E un scriitor vestit, e un patriot!”. Iată aşa, în loc de şoarece de bibliotecă, devii un fel de luptător pe baricade, care trebuie să strige, eventual, pe eşafod, atunci când este linşat în public: „Eu am spus adevărul!”.

CRONOS: Poate cititorul de azi nu mai acceptă romane clasice, de felul celor apreciate cu Premiul Nobel, şi literatura licenţioasă vine să cucerească golul creat? Poate el nu mai are timp să citească pe îndelete şi trece la romane scurte, cu surprize efemere?

M. C.: Unul dintre stilurile în vogă ale literaturii de astăzi este minimalismul literar, cu mijloace expresive cât mai puţine, deoarece se presupune că cititorul modern este suficient de informat şi nu trebuie să desfăşori firul, să unduieşti artistic fraza, să-i dai prea mult. Numai că uneori se confundă nişte lucruri. Scriitorul ar trebui să aibă în vizor un cititor doct şi leneş, nu el, scriitorul, să lenevească. Un exemplu de cititor leneş sunt chiar eu. Dacă nu-mi place o carte, n-o citesc. O arunc, la jumătate. Cu toate astea, acum citesc cu mult mai multă pasiune decât în copilărie…

CRONOS: Ziaristica poate să… omoare un scriitor?

M. C.: Scrisul din obligaţie omoară un scriitor. Poţi să scrii o teză din obligaţie şi, după asta, să-ţi dispară toată energia. Trebuie să scrii din plăcere.
La Editura „Ştiinţa” am adesea un program de lucru de 8-10-12 ore. În situaţia asta, pot să scriu seara, reţinându-mă la serviciu pe vreo oră, dar mai ales sâmbăta şi duminica, venind la editură, cu condiţia că directorul nu o să apară pe acolo. Dacă vine, rezolvăm problemele editurii. Mai scriu şi noaptea, iar rubricile susţinute la diferite reviste – uimitor pentru mine – le mai scriu şi în timpul pauzei de masă. Fenomenul timpului comprimat te face să te concentrezi la maximum.

Opinii

Aureliu Busuioc, scriitor

Nu ascund că-i sunt prieten. Dar când mă întreabă cineva despre el, mă gândesc cum să-i răspund: ce cred despre poetul, dramaturgul sau criticul literar Mircea V. Ciobanu? De obicei, vorbesc despre criticul literar, pentru că aici îl consider un adevărat profesionist. Este unul dintre cei trei – cu Eugen Lungu şi Maria Şleahtiţchi – care formează „triunghiul Bermudelor” în literatura noastră de azi. Pentru că nu este un judecător în literatură, ci un îndrăgostit şi ceea ce face o face din dragoste. Mă miră reacţia bolnăvicioasă a unor autori, căci el îşi spune opinia, nu verdictul. Dacă am avea mai mulţi literaţi ca Mircea V. Ciobanu, am avea şi o literatură mult mai bună…

Adrian Cibotaru, redactor la Editura ARC

Mircea V. Ciobanu este poate cea mai activă voce critică din Basarabia din ultimii ani. Nu toţi o ascultă, şi mai puţini îi dau crezare. O fac însă din varii motive, dar în primul rând pentru că s-au dezobişnuit să accepte un alt fel de critică decât cea laudativă sau, în cazul generaţiilor literare mai recente, cea promoţională. Cu toate carenţele sale, ce ţin mai mult de metodă, demersul lui Mircea V. Ciobanu este al unui Don Quijote care îşi închipuie că încă mai este loc pentru frumos într-o literatură atât de sublim-agresivă în naivităţile ei, încât riscă să dispară cu desăvârşire.

Despre Mircea V. Ciobanu… neformal

Cu familia

Familia mea îmi este un bun ajutor în ceea ce fac. Adevărat că, lucrând la un singur calculator, familia îmi permite uneori să scriu sâmbăta şi duminica, alteori îmi permite să scriu seara şi noaptea. Le mulţumesc – şi soţiei, şi fiicelor, şi nepoatelor pentru această toleranţă, dar şi pentru faptul că sunt printre primii mei cititori. Cred că măcar ei nu sunt supăraţi pe mine, văzându-mă cum alerg mereu între calculatorul de la serviciu şi calculatorul de acasă (via simpozioanele ude cu prietenii literaţi)…

Cu prietenii de la Bălţi

La Bălţi mi-au rămas prieteni Gheorghe Popa, actualul rector, Maria Şleahtiţchi, actualul prorector, Nicolae Leahu, actualul decan la Universitatea „Alecu Russo”, împreună cu Raisa Leahu, remarcabili filologi, buni prieteni, căror li se adaugă Margareta Curtescu şi Anatol Moraru, dar şi alţi mai tineri sau mai consacraţi oameni de litere. Profesorii de la catedrele filologice din Chişinău au o foarte bună opinie despre Facultatea de Filologie de la Bălţi, aşa că nu am fost excesiv de subiectiv…

Visul copilăriei

Visul meu nu era să devin pedagog, dar să studiez, să citesc şi să scriu cărţi. Veneam la Universitate şi nu la Institutul Pedagogic tocmai pentru că visam mai curând să fac ştiinţă, deşi, ca orice tânăr, scriam şi eu poezie, proză… Dar întâmplarea m-a aruncat în Educaţie. Iar apoi – la „Ştiinţa”, în cadrul Academiei. Între cărţi şi savanţi. De unde evadez intermitent între scriitori. Un vis împlinit, într-un fel.

Fără cei supăraţi

Din cele auzite, cred că sunt supăraţi pe mine unii scriitori din generaţia Dumitru Crudu (nu şi Dumitru, cu el colaborăm şi… jucăm fotbal): Sandu Vakulovski, Iulian Ciocan, Vasile Ernu, prietenii acestora. Poate şi Constantin Cheianu, cu care am fost într-un soi de „conflict”, pe care eu nu l-am înţeles până la capăt. Am spus ce am avut de spus într-un text din „Contrafort” şi cred că s-a supărat. Dar n-am fost mai rău cu el decât cu alţii. Nu înţeleg de ce tocmai el să se supere, el, care, vorba sa, zi şi noapte, îi rade pe toţi la „Ora de ras”.

TIMPUL