Însă, atunci când conaționalii se satură de răbdări prăjite, încep a vorbi. Unii au păreri argumentate, încearcă să se facă auziți și prin exemplul propriu să schimbe sistemul din care fac parte, alții se plâng la colț de stradă sau pe rețele de socializare. Cei din urmă îmi sunt foarte „dragi” pentru că „mă ajută” într-un mod inedit în activitatea profesională.
Prin virtutea profesie pe care o am interacționez zilnic cu mai mulți oameni necunoscuți. Îmi plac oamenii simpli și comunicabili pe care de multe ori aș dori să-i iau acasă, nu mă deranjează nici cei mai cumpătați la vorbă pe care am învățat să-i descos. Însă, față de cei care se plâng, dar nu mișcă un deget pentru a-și schimba situația, am un sentiment contradictoriu.
Se întâmplă de multe ori să întâlnesc conaționali care să-mi povestească despre anumite nereguli, doar că discursul lor se încheie cu fraza „Numai să nu scrieți că eu v-am spus”. De ce ne mai ascundem după deget, oameni buni? De cine ne este frică? Dacă un oarecare primar, deputat, sau angajat nu-și îndeplinește obligațiunile de serviciu sau dacă în comunitatea în care locuim se întâmplă lucruri ciudate – e timpul să vorbim.
Totuși, dacă am ales tăcerea și inacțiunea, am devenit complici și mai apoi nu avem dreptul să ne plângem că viața este grea.
Nu mai suntem în perioada comunistă și nu va veni nici un neica oarecare se ne servească democrația pe pâine. Democrația o facem singuri, să începem prin a învinge frica de a spune lucrurilor pe nume.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
