Efectele sale mai mult decât pur și simplu pozitive s-au resimțit din plin în fosta republică sovietică moldovenească și încă mai mult în actuala Republică Moldova prin faptul că, în acel moment crucial din istoria noastră, el a pus capăt înstrăinării etnic-spirituale a moldovenilor din acest teritoriu, readucându-i și așezându-i temeinic în albia culturii lor naționale, care este aceea a spiritualității românești cu vechi și puternice rădăcini în Apusul latin și cu conexiuni de mare impact în alte culturi occidentale.
De la 1990 încoace, am atenționat de mai multe ori opinia publică și factorii politici din Republica Moldova asupra nevoii de a realiza unele acțiuni care să omagieze importantul act istoric de la 27 martie/9 aprilie 1918. Ceea ce am propus nu era deloc mult și deloc greu de realizat. Propuneam numai două lucruri. Unul din ele trebuia să fie instalarea Parlamentului Republicii Moldova în fosta clădire a parlamentului basarabean care se numea Sfatul Țării și în care a fost votată Unirea. Nu era deloc greu să se facă acest lucru, deoarece, din fericire, vechiul edificiu s-a păstrat relativ bine și este destul de încăpător. Pe deasupra mai e și o adevărată operă de artă arhitecturală a secolului al XIX-lea. Bineînțeles că se impunea și sarcina ca parlamentul moldovenesc postsovietic să se înnobileze și cu titulatura „Sfatul Țării”, nume în egală măsură glorios și sugestiv. Acest gest firesc și legitim era reclamat atât de necesitatea respectării propriei tradiții istorice, cât și de practica parlamentară europeană care nu a ignorat niciodată această tradiție, astfel că, de exemplu, la nemți, parlamentul se numește, la fel ca în trecut, Bundestag, la polonezi Seim, la ucraineni Rada, la ruși Duma etc. Al doilea lucru pe care l-am propus a fost înființarea unui muzeu al Sfatului Țării. Acesta din urmă chiar că era o sarcină ce nu cerea eforturi deosebite din partea stăpânirii. Dar, din motive asupra cărora nu are niciun rost să insist acum, aceste propuneri nu au fost luate în seamă.
Acum, în preajma împlinirii a 100 de ani de la Unire, este, cred, momentul ca factorii de decizie să recepteze cu mai multă atenție și cu toată responsabilitatea aceste propuneri. Pentru că e vorba, la urma urmelor, de o datorie patriotică și civică. Republica Moldova nu se poate legitima, ca factor politic și în calitate de comunitate cetățenească, de la actul de ocupație rusească, din 1812, sau de la pactul Rebbentrop-Molotov, din 1939, care a dat naștere fostei republici sovietice socialiste moldovenești. Totodată, statul nostru actual nu se poate lăuda cu multe evenimente de relevanță istorică deosebită, în special cu acțiuni de mare creație istorică ce ar purta pecetea voinței populare.
Actul istoric de la 27 martie 1918 este singura excepție fericită în acest sens, cu care pot fi asemănate, până la un punct, marile Adunări Naționale din 27 august 1989 și 27 august 1991. Tocmai de aceea conducerea actuală a Republicii Moldova are datoria sfântă de a se pregăti din timp de celebrarea la nivelul cel mai înalt al acestui eveniment. Poate că, acum, parlamentul nu va mai voi să se mute în fostul sediu al Sfatului Țării. Pot fi invocate cele mai variate motive, inclusiv dificultăți financiare. Dar pentru a se înnobila cu titlul „Sfatul Țării”, nu există nici un impediment real. De asemenea, nu se cer jertfe mari și eforturi deosebite pentru înființarea unui muzeu al Sfatului Țării, care, dacă am fi fost ceva mai atenți față de adevăratele noastre valori istorice și naționale, trebuia să aibă acum o istorie proprie de măcar un sfert de secol.
Acum, însă, când suntem în ajunul împlinirii a unui veac de la cel mai important eveniment din istoria teritoriului dintre Prut și Nistru, se cere ceva mai mult decât atât. Se impune cu acuitate sarcina onorării cu toată stima și cu toată recunoștința de care suntem în stare a marii opere a înaintașilor basarabeni, membri ai Sfatului Țării, care prin votul lor curajos și responsabil au realizat Unirea, salvând, astfel, Basarabia de la dispariție ca entitate etnică românească și ca teritoriu național. Este nevoie să purcedem la realizarea unui monument al Unirii, care să fie amplasat într-un loc cu maximă prezență publică. Realizarea acestei sarcini va fi, între altele, o mare probă de credibilitate pentru clasa noastră politică, de vreme ce va demonstra că aceasta cunoaște istoria noastră cea adevărată, o respectă, că onorează cu participare sinceră valorile noastre naționale.
Ion Țurcanu,
istoric
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
