Noii eroi salvatori: statalism, pragmatism și seriozitate

publicat în Editorial pe 3 Iunie 2016, 07:12

Încă o dată, cetățenilor Republicii Moldova li se cere să creadă în niște eroi salvatori.  

Numele lor – Maia Sandu, Andrei Năstase, Iurie Leancă.

Dar și Igor Dodon și Renato Usatîi.

Dacă în urmă cu peste două decenii, cei care-i recomandau pe politicienii-candidați la simpatiile cetățenilor unui nou stat, Republica Moldova, erau de multe ori reprezentanții scriitorilor, oamenilor de artă, de știință, altor categorii de intelectuali, astăzi imaginile de lideri providențiali, cu alură de macho sau mironosițe, ne sunt vândute de pe micile ecrane și din ferestrele portalurilor online, de unii care-și zic „analiști politici”, alții care îndrăznesc să-și zică „jurnaliști”, și încă niște băiețași și fetițe, adesea sub anonimat, care se autointitulează „bloggeri”.

Din păcate, cei care-i recomandau pe politicienii anilor 1991-2001, au greșit. Cei mai mulți dintre ei și-au recunoscut greșeala, și meritele lor în fața comunității, valoarea și statutul lor de autorități morale nu suferă din aceste cauze. Asta pentru că mulți oameni au analizat niște evenimente și au putut pune punctele pe „i”. E ușor să spui acum, post factum, „ce-ați făcut în 1991?”, sau, mai pe lung: „De ce ne-ați dat pe mâna unor nomenclaturiști care, scăpați la libertate, au furat tot ce-au apucat, ne-au sărăcit și apoi v-au acuzat tot pe voi c-ați vrut limbă, alfabet și românism și de-asta suntem săraci, scăpând de voi ca de niște veritabili idioți utili în cel mai autentic stil leninist?”.

Și e mai greu să încerci să-i înțelegi pe acești oameni, pe liderii maselor din 1989-1991, care au manifestat încredere în niște „cadre de partid”, ceva mai „bune” decât altele. Însă, cu mari eforturi, ei pot fi înțeleși: în toate statele postcomuniste, într-o primă fază a schimbării de regim din 1989, au avut loc negocieri între partidul comunist și opoziție. Diferența e că în fosta RSS Moldovenească, foștii lideri locali de colonie sovietică nu și-au schimbat abordarea, continuând să gestioneze o colonie (post-)sovietică. Însă poate că asta era mai greu de anticipat în 1991. Poate. E o întrebare dacă, de exemplu, intelectualii basarabeni ai anilor 1989-1991 erau conștienți de diferența majoră dintre „apparatcik”-ii moldoveni, chiar și cei mai tineri și născuți în Basarabia, și cei baltici – că ultimii sunt estoni, letoni sau lituanieni înainte să fie sovietici și apoi înainte să fie comuniști, iar primii sunt înainte de toate sovietici, apoi comuniști și abia apoi un gen de moldoveni fără un prea puternic atașament la identitatea lor, deoarece fuseseră descurajați să-și învețe istoria, ca nu cumva să se „românizeze”. Și că aceștia nu au structura interioară necesară pentru a reda oamenilor noștri demnitatea națională, ci fuseseră modelați, construiți, crescuți, doar pentru a administra toată viața lor o colonie, o „grădină a Uniunii Sovietice” care stă pe harta ei „ca un strugure de poamă”. Intelectualii noștri s-au înșelat în 1989-1991, dar și în anii care au urmat i-au susținut pe un Snegur sau pe un Lucinschi în speranța că aceștia vor ști să contribuie la crearea unui destin mai bun pentru locuitorii Republicii Moldova.

Acele evenimente sunt parte din trecutul nostru, la un interval egal cu cel necesar pentru schimbarea unei generații. Vedem, însă, că și astăzi, tot felul de „trendsetteri” și „lideri de opinie” fabricați peste noapte încearcă să ne convingă să susținem „noile speranțe” ale „dreptei” moldovenești. Aceștia nu sunt intelectualii anilor 1989-1991, cei mai mulți dintre care nu mai fac apeluri publice. Ci niște surogate, niște înlocuitori ieftini care încearcă să prezinte niște pretinse soluții salvatoare întruchipate de oameni care nu sunt nici noi, nici „Alba ca zăpada”.
Este regretabil că avem, ca societate, o memorie colectivă prea slabă ca să ne dăm seama că suntem puși în situația de a călca în aceeași capcană, și de a alege politicieni „de-ai noștri” despre care ne vom da seama, după ce îi vom cocoța cu surle și trâmbițe la putere, că nu au nici capacitatea, dar, din păcate, nici dorința de a schimba ceva.

Asta deoarece moștenirea unui stat pentru care nu s-a făcut nimic până acum ca să fie transformat în altceva decât o colonie sovietică, aceasta fiind rațiunea existenței sale chiar și în formă independentă din punct de vedere formal, impune un anumit tip de comportament odată ce ai ocupat funcțiile de conducere și ai preluat o anumită situație de la predecesorii tăi. Dacă ești suficient de comod, vei păstra același tip de comportament, de ordin postcolonial, vei face în continuare temenele la Moscova ca să-ți mai permită să exporți mere și să nu-ți mărească prea mult prețul la gaz, vei ezita în continuare să ieși din CSI. Iar Maia Sandu, Andrei Năstase sau Iurie Leancă par suficient de comozi ca să fie politicieni de același calibru pe care i-am avut până în prezent. Aceștia, la fel ca toți cei de până acum, nu vor putea fi acuzați doar de inacțiune, ci și de rea-voință, deoarece ei știu foarte bine că suntem capabili să ne câștigăm dreptul la o soartă mai bună începând demersuri hotărâte de reunificare cu România.

Ei știu că statalismul lor nu reprezintă pragmatismul și seriozitatea, după cum își mint electoratul, ci iluzionarea că un stat separat de România poate oferi cetățenilor săi beneficii, după ce și-a obligat sute de mii de cetățeni să-l părăsească. Ei știu că unicul pragmatism autentic, unicul realism bine intenționat în condițiile de azi și din ultimele două decenii ale Republicii Moldova, este unirea cu România, unica direcție de evoluție care poate asigura moldovenilor prosperitate și îi poate introduce în Uniunea Europeană. Ei știu că Integrarea în UE ca stat independent este imposibilă pentru multe decenii de-acum încolo, au spus-o în repetate rânduri chiar oficialii europeni, iar moldovenii au de ales între a trăi mai bine în termeni rezonabili, prin reunire cu România, și a aștepta o himeră, o închipuire, care nu va veni.

Ei știu toate aceste lucruri, însă îi mint cu bună știință pe toți locuitorii, alegătorii, cetățenii, indiferent de vârstă, gen, etnie, limbă, religie. Deoarece pentru ei este importantă posesia unor fotolii, funcții, birouri, demnități publice, medalii, ordine, locuri în organizații internaționale. Sunt la fel de egoiști ca orice conațional căruia i se poate atribui proverbul „Să moară și capra vecinului”.

Roata se întoarce, acești atât de „ai noștri” politicieni vor veni să câștige voturile moldovenilor întâi la prezidențiale, apoi la parlamentare. Se va inaugura un nou „ciclu statalist”, cu o aparent nouă garnitură de politicieni „de-ai noștri”, la finalul căruia ne vom pomeni și mai mințiți, și mai derutați, și mai săraci (pe toate planurile). Acești politicieni sunt susținuți de o cohortă întreagă de „oameni de bine”, mulți dintre care au prins deja gustul funcțiilor la stat care-ți permit adesea să te pui la adăpost, din punct de vedere financiar, în doar câțiva ani de zile, în cel mai sărac stat al Europei. Evident, aceștia, dar și protejații lor, vor să-și reia sinecurile sau să capete altele noi, prin urmare îi vom admira în următoarele luni cum prestează din greu pe ogorul politic, pentru stăpânii lor. Mulți dintre acești fripturiști sunt tineri, vorbesc una sau mai multe limbi străine și au fost să învețe prin Vest. Asta, însă, n-ar trebui să-i orbească pe observatorii evoluțiilor politice de la Chișinău.
Tinerețea nu este o virtute dacă nu este însoțită de alte calități, dintre care cea mai importantă este empatia, deoarece numai ea dezvoltă inteligența emoțională, fără de care nu ai dreptul să pretinzi vreun rol în administrarea afacerilor publice. Empatia este ceea ce le lipsește celor mai mulți dintre tinerii și tinerele prezentate ca soluții providențiale și panaceu universal pentru tot ce ne deranjează în societatea noastră. Cum să te pui în situația membrilor comunității pe care vrei s-o conduci, cum să înțelegi problemele unei societăți care vin dintr-un parcurs recent, nu au apărut pe loc gol, dacă ai oroare de istoria secolului XX și sintagma „memorie istorică” e o înjurătură pentru tine? Cum să-ți pese, cum să pretinzi că știi ce e de făcut când ești un robot, o păpușă impregnată cu idei și neologisme care sună bine dar de care nu ai idee cum să le aplici, multe dintre ele fiind complet irelevante și neconstituind priorități?

Că dacă ți-ar păsa și ai ști, tu, cel care citești aceste rânduri și o susții pe Maia Sandu, Andrei Năstase sau Iurie Leancă nepunându-ți întrebări, ai ajunge la concluzia că un experiment care durează de 25 de ani, experimentul „statalității Republicii Moldova”, nu poate avea altă finalitate decât cea pe care o contemplăm cu tristețe în acești ultimi ani. Și te-ai orienta spre unica soluție realistă, productivă și benefică: unificarea Republicii Moldova cu România.

Altfel, vom comite aceleași greșeli pe care le-am comis în ultimele decenii. Aceleași pe care le-a comis generația părinților noștri. Iar tu, dragul meu seamăn, tânăr acum, vei ajunge la 50 de ani întrebându-te ce n-a mers bine, de ce, de ce, de ce doar nouă, moldovenilor, trebuie să ni se întâmple asta? De ce suntem „cea mai săracă țară a Europei” și în 2040? Și, poate, înainte să te retragi din activitate, vei avea decența și curajul să le spui celor care vor veni după noi ce au de făcut. Altfel, vom pierde timp, și ni se va scurge viața ca nisipul dintr-o clepsidră.