Idei cheie:
– Ucraina este un stat compromis pe termen lung;
– Din punct de vedere economic, militar, strategic, teritorial şi simbolic, Ucraina este în genunchi în faţa Rusiei;
– Posibilităţile (disponibilitatea) Occidentului de a ajuta concret Ucraina par, la ora actuală, minime. A trimite victima să negocieze cu călăul este în cel mai bun caz o glumă proastă, iar apelul la serviciile OSCE este calea cea mai sigură spre „îngheţarea” dosarului şi nesoluţionarea lui (vezi Transnistria 1992);
– Nicio ţară cu conflicte îngheţate şi trupe ruseşti staţionate pe propriul teritoriu nu va putea adera la NATO sau la Uniunea Europeană (aviz Ucrainei, Republicii Moldova şi Georgiei), adică obiectivul esenţial al doctrinei actuale a Kremlinului;
– Încrederea Rusiei de a proceda astfel („metoda conflictelor îngheţate cu trupe ruseşti staţionate”), pentru blocarea avansului structurilor euro-atlantice spre Est, se bazează pe o convingere simplă şi cinică a Moscovei: nimeni nu va îndrăzni să-i îndepărteze cu forţa pe soldaţii ruşi intraţi abuziv pe teritoriile statelor din noua Europă de Est. De la această îndrăzneală pleacă totul;
– În primul Război Rece, Statele Unite şi Occidentul au înţeles că numai opunând Uniunii Sovietice o forţă militară cel puţin egală pot limita potenţialul agresiv al acesteia („the doctrine of containment”, George Kennan, 1947);
– Al doilea Război Rece, declanşat de Rusia înaintea Summitului de la Vilnius şi acutizat după debarcarea lui Ianukovici în penultima zi a Olimpiadei de la Soci, pune Occidentul în faţa unei dileme: fie asumă costurile imense de a înfrunta din nou Rusia şi de-a-i anula pretenţia istorică la „sferă de influenţă”, fie cedează definitiv „vecinătatea estică” viitorului proiect al Uniunii Euroasiatice, pe care Moscova îl va anunţa oficial în 2015.
*
După deplasarea frontierelor Occidentului spre Răsărit, ceea ce se numea „Europa de Est” până în 1989 este acum „Europa Centrală”. De la republicile baltice şi Polonia, în Nord, până la România şi Bulgaria în Sud, extinderea spaţiului euro-atlantic a înglobat 12 state în cele trei lărgiri consecutive ale NATO (1999, 2004, 2008), respectiv 11 ţări în cele trei lărgiri ale Uniunii Europene (2004, 2007, 2013).
Astăzi, noua Europă de Est este cunoscută sub denumirea soft de „vecinătatea estică a Uniunii Europene” şi este formată din şase republici care au făcut parte din URSS: Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Armenia, Azerbaidjan.
Nu o dată, Vladimir Putin a afirmat că „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX a fost destrămarea Uniunii Sovietice”. Desigur, am putea răspunde că depinde de unghiul din care privim istoria, căci pentru naţiunile din fostul bloc socialist a fost cea mai mare bucurie a secolului XX, dar asta nu contează în discuţia de astăzi.
Ce trebuie deci să înţelegem de aici? Simplu: că, atâta timp cât se va afla la conducerea Rusiei, Putin va face tot posibilul pentru a apăra ceea ce crede că sunt „interesele strategice ale Rusiei la frontierele sale” şi, dacă tot nu mai poate da timpul înapoi, cel puţin să oprească avansul Occidentului în fostul spaţiu sovietic, adică în ţările din programul „Parteneriatul Estic” al Uniunii Europene. Sub nicio formă aceste state, în viziunea Moscovei, nu trebuie să ajungă în siajul Occidentului, indiferent de voinţa majorităţii cetăţenilor lor. Destinul lor, a decis Kremlinul, este fie să rămână o zonă tampon, fie să adere la Uniunea Euroasiatică. Acesta este, pe scurt, mesajul-cheie către Occident: opriţi înaintarea, aţi ajuns la linia roşie a spaţiului de interese al Rusiei!
Ucraina este cel mai elocvent şi mai fierbinte exemplu al acestei împotriviri tenace a Rusiei faţă o eventuală opţiune pro-occidentală a oricărei foste republici sovietice. Am mai spus-o, Rusia nu are neapărat nevoie să anexeze Ucraina în ansamblu, căci efortul de a hrăni un stat sărac, divizat şi vulnerabil este mult prea mare, dar esenţial este ca Ucraina să nu aparţină niciodată Occidentului. În oglindă, nici Uniunea Europeană nu pare prea dornică să înglobeze astfel de teritorii cu probleme structurale grave, astfel că soluţia „integrare fără aderare” (un fel de concubinaj fără obligaţii) se profilează tot mai limpede: desfiinţarea vizelor da, Acord de Asociere da, Spaţiu Comercial Liber da, piaţă comună şi influenţă politico-administrativă a Bruxellesului da, membership ba. E maximum ce pot spera, realist vorbind, ţările cărora le aparţin formal regiunile „marcate” militar de Rusia, precum Abhazia şi Osetia de Sud, Crimeea, Transnistria.
Până în prezent, reacţia Uniunii Europene a fost moale, şovăitoare, parcă temătoare, oricum neconvingătoare şi, dacă n-am bănui că e vorba doar de tactica de a cumpăra timp pentru a formula un alt tip de răspuns peste câteva săptămâni, de-a dreptul naivă. Cum să-i trimiţi pe Arseni Iaţeniuk şi artizanii „loviturii de stat fasciste” de la Kiev să negocieze cu Putin? Ce ar putea negocia? Evident, e timp pierdut (sau, depinde cum privim lucrurile, timp câştigat?) iar situaţia de pe teren nu se va modifica. Grupul de contact, OSCE, rundele de întâlniri care vor deveni cu timpul tot mai tehnicizate şi mai birocratizate etc., n-ar face decât să înmormânteze orice şansă de a-i face pe ruşi să plece din Crimeea. Dacă se va recurge până la urmă la această metodă a negocierilor politico-diplomatice nesfârşite, e semnul sigur că Uniunea Europeană nici nu mai speră la redarea Crimeei către Ucraina. Personal, chiar cred că Uniunea Europeană ştie de pe-acum că Rusia nu va mai pleca din peninsula care-i asigură deschiderea la Marea Neagră. Nimic nu e mai convenabil astăzi Rusiei decât un format de negociere sub egida OSCE, care se va dovedi cu certitudine un drum înfundat.
Pe de altă parte, Putin nu cu Ucraina, Republica Moldova sau Georgia vrea să stea la masa tratativelor. Anul trecut, Putin îi spunea chiar şi lui Cameron că Marea Britanie e o ţară prea mică pentru a intra în negocieri directe cu Rusia… Nu cu Iaţeniuk sau Leancă îşi propune Kremlinul să discute „balanţa de putere” a lumii. Ucraina e prea mică pentru o strategie atât de mare iar Republica Moldova nu există în această ecuaţie (din fericire pentru moldoveni!), decât după virgulă. De ei se va ocupa mai târziu (Transnistria, Găgăuzia), după ce pune pe butuci noul regim pro-occidental de la Kiev. Dumneavoastră v-aţi mai investi banii pe teritoriul Ucrainei, în aceste condiţii?
Moscova vizează fără îndoială statutul de super-putere pe care l-a avut până în 1991, recunoaşterea şi privilegiul de a fi tratată drept egala Statelor Unite şi a întregii comunităţi a democraţiilor occidentale, şi pe care speră că numai un nou Război Rece şi teama europenilor de tancurile sau rachetele ruseşti le mai pot restitui unei puteri de modă veche (definită ca „hard power” plus „diplomaţia gazului”), tot mai ignorată însă în ultimii douăzeci de ani pe scena politicii internaţionale. Acum înţelegem şi mai bine ce important ar fi fost gazoductul Nabucco West („trădat” finalmente de Uniunea Europeană şi Statele Unite, fiecare pentru propriile motive/interese economice): ar fi redus dependenţa cvasi-totală a Europei de Est şi pe cea parţială a Europei Centrale de gazul rusesc. Inclusiv Ucraina ar fi putut fi alimentată (probabil nu în totalitate), în viitor, printr-o derivaţie a gazoductului Nabucco din segmentul său românesc, ca resursă alternativă la conducta Gazprom.
În fine, întrebarea centrală este: ce poate face acum Occidentul? La obiect (adică îndepărtarea trupelor ruse din Crimeea), aş spune că nimic. Este chiar posibil ca cei aproximativ 60% etnici ruşi localnici să dorească sincer revenirea la Rusia-mamă, căreia i-au aparţinut de jure până în 1954, decât să trăiască într-o ţară divizată şi nesigură, aproape falită. Dar nu asta contează cel mai mult acum (nici măcar pentru Ucraina nu este decisivă Crimeea, cât perspectiva euro-atlantică, la rândul ei blocată), ci gravă ar fi „legitimarea” unui anumit tip de revizionism rusesc care priveşte spre spaţiul Uniunii Sovietice de până în 1991.
În faţa acestei tendinţe ameninţătoare pentru întreaga Europă de Est (în noua ei definiţie geopolitică), ar trebui pregătit un răspuns ferm şi complex, multidimensional, care să zdruncine convingerea Moscovei că Occidentul este prea laş sau prea comod ca să-i înfrunte pretenţiile de a avea o sferă de influenţă împotriva voinţei naţiunilor vecine, deci un răspuns de genul celui pe care NATO şi „lumea liberă” l-au dat Uniunii Sovietice de-a lungul primului Război Rece. În caz că aspiraţiile naţiunilor est-europene de a adera la sistemul euro-atlantic mai interesează cu adevărat, astăzi, pe cineva.
Contributors.ro
Valentin Naumesc
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
