Dacă în primele cărți (Trenul de treizeci și unu februarie și Catafazii, mai puțin în De-a viul) spațiul poemelor se îngusta de obicei între patru pereți, în Obiecte umane locul de desfășurare a acțiunii e lumea întreagă. O carte-proiect, în cinci cicluri, care cuprinde o mișcare în spirală a istoriei ultime.
În primul ciclu, Trupuri lipsă, personajul poematic e cel care trăiește și descrie o lume halucinantă, de sfârșit de istorie. Cu mici inserții în care eul dispare ca să facă loc unor imagini profetice scrise la persoana a III-a și care pregătesc întâlnirea cu celelalte două cicluri, Viața de sub unghii și Spațiile amneziei, unde imaginile apocaliptice și post apocaliptice sunt din ce în ce mai prezente, mai terifiante. Nu întâmplător poemul Înfricări mi-a amintit de prima parte a capitolului 37 din Iezechel, cu câmpul de oase, doar că la Dună mișcarea se face cumva în sens invers, pentru că nu viața e prezentă în profețiile sale, ci moartea.
În aceste trei cicluri lumea, din ce în ce mai absurdă, e condusă, manipulată, tiranizată de propriile ei invenții, de la beton la șurub, dominată de psihoze colective, în care sfârșitul personal și universal se face anunțat, iar umanitatea se înfățișează așa cum e: ca un mare om, însă străbătut de obiecte, supus consumului (Tărâmul Kauf) și dirijat ca în peștera lui Platon de umbre ale realității: lacul e desenat, iar cei care privesc în alte părți sau spun altceva decât se așteaptă de la ei, sunt îndreptați, incluși în decor, cimentați ca obiecte ambientale (Vieți fericite).
Un imaginar halucinant, capabil să creeze din ceea ce are la îndemână o lume mai înfricoșătoare decât cele ale lui Orwell sau Huxley, dar care prin al patrulea ciclu, Istoria mâinilor, se deschide spre o zonă mai accesibilă, deși străbătută de aceeași prezență a morții iminente, și anume spre mângâierea pe care dragostea o poate aduce, chiar dacă într-un trecut deja prezent. Ai impresia, odată ajuns aici, că lucrurile se îmblânzesc, că obiectele devin mai prietenoase, că omul uriaș construit din mii de oameni incompleți se divide totuși în mici spații private în care genunchii nu mai sunt mii și zeci de mii, ci doar doi genunchi pe care se pot odihni mâinile celuilalt. Speri aproape, sau deznădăjduiești, că mările de oameni transformați în tăvăluge se vor risipi măcar pentru o vreme.
De fapt, acest ciclu nu aduce o personalizare duioasă, ci doar povestea de final din ultimul ciclu, Trupușorul. Desprinderea e doar atât cât trebuie, doar ca să sublinieze singurătatea absolută în moarte, în care fiecare poate număra doar „de la unu la unu”. Aproape că vrei să te întorci la aglomerația de trupuri din primele cicluri. O singurătate atât de cumplită încât învierea devine potrivnică: personajul poematic fiind singurul care nu reușește să se unească trup și suflet la învierea tuturor, însă chiar și așa „tot înviere se cheamă / și tot bucurie se cheamă”. Însă, pare mai degrabă isteria care doar mimează bucuria (ca în VIII. Cântece vesele), decât o bucurie propriu-zisă, fiindcă volumul se încheie cu fâșia de lumină care îl târăște „cu mult în afara / a tot ce este și a tot ce va fi”: în vid, nu în învieri sau lumini.
O carte ca un film despre tot ce ne poate înspăimânta cu adevărat. Un imaginar neîntâlnit la poeții generației din care face parte Teodor Dună. O poezie care spune o poveste, și nu oricum, ci în limbajul vechilor profeții.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
