O mie de ani cu fața la soare

publicat în Opinii & Editoriale pe 18 Februarie 2019, 09:00

Scriitorul Nicolae Popa a împlinit la 13 februarie 60 de ani. Editura „Arc” a publicat cu acest prilej o antologie intitulată „O mie de ani cu fața la soare”.

Antologia cuprinde o selecție riguroasă din volume publicate între anii 1995-2013, dar și un ciclu de poeme din volumul în lucru „Mitrofan plângăciosul” și este amplu prefațată de Eugen Lungu. Pe coperta a patra au prezentat antologia Emilian Galaicu-Păun și Andrei Țurcanu. Și probabil nu e rău să precizez faptul că și cartea, ca obiect, arată impecabil.

Poeziile lui Nicolae Popa sunt pline de imagini în mișcare, care se aliniază și se suprapun, într-un ritm agale, dar deloc monoton. Dealurile, pădurile, apele și anotimpurile creează spațiul în care morții și viii se confundă sau se întâlnesc. Îngerii sunt și ei prezenți, iar poemul, ca la mulți scriitori din aceeași generație, se transformă în personaj poematic.

O parte din poeme par la prima vedere încărcate de umor, dar la o lectură atentă, dincolo de gluma strecurată se simte o greutate tristă. Nu lipsesc nici epitetele limpezi, clare, dar care reușesc să pună viața în imagini. Scări amețitoare, înălțimi, văi adânci, ploi și ninsori, chiar dacă par elemente clare ale unei lumi prin care se mișcă Nicolae Popa, au nevoie de contraste. Moliile clănțănind din dinți printre haine, pixul care se înalță la cer, nelipsitele (des invocatele) oase sunt brusc aduse în real de câte o imagine, clară pentru oricine, dar descrisă într-o limbă poetică puternică tocmai prin acuratețe: „trandafirie și umedă râma”. Pentru că deși știm că râma e și umedă și trandafirie, nicicare dintre noi nu ar avea inspirația să o descriem în acest fel.

Muzicalitatea poeziei lui Nicolae Popa, pe alocuri duioasă, pe alocuri tristă, dar fără să intre în ritmuri alerte pe bucăți largi, impregnată cu lumini reci, e una aparte. Ce pot să mai spun? La mulți ani scriitorului și felicitări editurii.
De fapt aș putea să mai adaug ceva la final, dacă acest titlu superb, „O mie de ani cu fața la soare”, ar fi descris un om, aș fi vorbit de o bucurie, dar pentru că cea care stă cu fața la soare, după ce trece râul, e piatra, se poate vorbi de o rugăciune.