„Prin anii cincizeci”, constată naratorul din povestirea Era o noapte cu lună plină, „între satele din preajma Căuşenilor şi Tighinei se circula cu trenul de pasageri sau, cum îi mai spun pe la noi, cu personalul. Însă ţăranul de pe atunci câştiga cu mare greutate un ban şi anevoie se despărţea de el, cu atât mai mult pentru a-l risipi pe un bilet scump la un transport atât de luxos”. Anume, de aceea, foarte mulţi basarabeni călătoreau în acei ani (despre care mulţi concetăţeni de-ai noştri îşi amintesc cu nostalgie) „pe gratis cu marfarele”, riscându-şi sănătatea sau viaţa. Călătoreau pe scările sau pe acoperişurile vagoanelor, dacă reuşeau să se „furişeze pe lângă şefii eşaloanelor şi paza militară a gării”. Odată agăţaţi de barele metalice „reci ca gheaţa”, o altă mare problemă, de fapt, cea mai mare, pe care o întâmpinau aceşti aventurieri temerari era să poată coborî din tren. Aşa cum o mare parte dintre marfare nu se opreau chiar în toate staţiile, singura soluţie pe care o aveau era să sară din mersul trenului, chiar şi cu riscul „de-a nu ajunge teferi” acasă.
Nuvela lui Andrei Burac Era o noapte cu lună plină arată cum un tânăr călătoreşte iepureşte cu trenul, prins cu mâinile de bara scării. La un moment dat, însă, acesta realizează că se agăţase „de o garnitură cu vagoane goale şi, deci”, zice el, „eram în pericol de a un putea sări la povârniş”. De aceea, personajul principal al textului se decide să sară pe un prăvăliş, după ce şi-a făcut „cruce cu vârful limbii în cerul gurii, dat fiind că mâinile” nu-i erau libere. Iată deci că în ACEI ani era foarte complicat să călătoreşti prin Basarabia. După ce şi-a „revenit din şocul săriturii”, personajul principal al textului descoperă că nu zace singur pe panta periculoasă. Din acelaşi marfar mai sărise cineva. Era un tânăr agresiv care l-a atacat cu un cuţit. Cel care l-a agresat, însă, era un fost prieten de-al său din copilărie pe care nu l-a mai văzut de pe vremea foametei, când părăsise satul, „după ce îşi înmormântase una dintre surori, moartă de foame”, ca să schimbe două lăicere (ultimele pe care le mai aveau) pe cartofi. Şi de atunci nu s-a mai întors acasă şi aşa şi nu a aflat că, „nu peste mult după plecarea sa, îi muriseră de foame mama şi celelalte două surori”. Adică, Traian, căci aşa îl cheamă pe acest tânăr, nu ştia că acasă nu-l mai aşteaptă nimeni şi nici prietenul său nu i-a spus, lăsându-l să-şi caute casa în care s-a născut.
La începutul acestui text ziceam că Andrei Burac a descris în proza sa ca nimeni altul atmosfera de coşmar a primelor decenii de după război, care pe unii tineri (majoritatea personajelor sale sunt tineri) i-a frânt, iar pe alţii i-a făcut şi mai puternici.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
