Washingtonul şi-a îndreptat la începutul anului 2009 privirea către alte zone. La începutul acelui an am discutat despre asta cu mai mulţi diplomaţi sau foşti diplomaţi americani precum Alfred Moses, cu experţi în relaţii internaţionale, precum Ariel Cohen de la Heritage Foundation sau cu deputaţi europeni, precum Daniel Hannan sau Struan Stevenson. Toţi mi-au spus că pe termen scurt Statele Unite vor acorda o mai mică atenţie acestei regiuni. Din păcate, toate aceste pronosticuri s-au împlinit.
În acelaşi timp, cu toate că UE credea că a găsit prin tratatul de la Lisabona întrebarea la ce fac europenii pentru asigurarea securităţii comune, devine tot mai evident că organizaţia europeană a fost până acum incapabilă să reacţioneze unitar şi ferm în faţa unor crize politice în derulare la graniţa sa. Cel mai bun exemplu a fost războiul din Georgia, unde doar un telefon primit în noapte de Serghei Lavrov a făcut ca tancurile ruseşti să se oprească din drumul către Tbilisi. În cea mai mare criză din ultimii 15 ani, de la graniţa UE, un telefon dat de Condi a făcut mai multe decât toate văicărelile unor Barroso, Sarkozy sau Rompuy. Discutam încă de o administraţie republicană la Washington (care pornise şi ea cu tot felul de iluzii, dacă ne amintim măcar de celebra declaraţie a lui George Bush, care afirma că s-a uitat în ochii lui Putin şi a văzut „a sense of his soul”), pentru că din păcate, administraţia Obama a dovedit că este dispusă să facă concesii masive Moscovei. Pentru publicul occidental, noua strategie a fost împachetată în povestea cu restartul, însă în realitate Obama s-a arătat dispus la mai multă „flexibilitate”, cerând în schimb doar să nu aibă parte de suprize în alegeri.
Din fericire, în ultimii ani, chiar dacă politica Casei Albe a suferit modificări, Departamentul de Stat şi Pentagonul şi-au onorat angajamentele luate în faţa partenerilor est-europeni. În acest sens avem baza militară de la Deveselu dar şi vizitele lui Philip Gordon sau ale Victoriei Nuland, la Bucureşti, în momente în care majoritatea parlamentară ameninţa fundamentele şi instituţiile statului de drept.
Pasul înapoi făcut de americani în 2009 a fost văzut ca o vulnerabilitate la Moscova şi a redeschis apetitul intervenţionist al ruşilor, în special în Ucraina şi Republica Moldova. Dacă la Chişinău „lobby-ul” rusesc a avut de înfruntat o opoziţie fermă din partea unor structuri democratice româneşti, la Kiev opoziţia occidentală a lipsit aproape cu desăvârşire, ceea ce l-a convins pe preşedintele Ianukovici că poate continua nestingherit baletul între Vest şi Est. Şi totuşi, refuzul Kievului de a parafa acordul de Asociere cu UE, în urma şantajului rusesc, ar putea fi cel mai bun lucru ce se putea întâmpla, pentru Bucureşti, deoarece acest gest le-a reamintit occidentalilor că Rusia continuă să acţioneze pe plan extern la fel cum o făcea în perioada războiului rece.
Primele semne că Occidentul şi-ar putea schimba politicile faţă de Europa de est au venit chiar în prima zi a summitului de la Vilnius. „Oamenii vor remarca faptul că Rusia foloseşte comerţul ca pe o armă politică. Şi oamenii se vor adapta. […] Şi vom negocia altfel cu Rusia. Aşa se întîmplă, democraţiile reacţionează lent, dar decis. Ne adaptăm. Veţi vedea că şi ce se întâmplă acum va duce la noi adaptări”, declara Radoslaw Sikorski, ministrul de Externe al Poloniei. În acelaşi timp, şi celălalt părinte al Parteneriatului Estic, ministrul de Externe al Suediei, Carl Bildt, a atras atenţia că Rusia îşi foloseşte în continuare hidrocarburile ca un instrument de presiune în politica externă. La Vilnius am avut doar câteva declaraţii răzleţe, ce nu puteau însă demonstra o schimbare a atitudinii Occidentului faţă de Europa de Est. Conferinţa de Securitate de la Munchen, încheiată recent, a demonstrat însă că atât SUA cât şi statele europene au înţeles, în sfârşit, că politicile faţă de Rusia au fost greşite.
Din partea statelor europene, cea mai interesantă declaraţie a venit din partea lui Steinmeier, care a cerut ca Germania să fie „pregătită pentru a se implica în chestiuni ce ţin de politici de securitate”. Declaraţia ministrului de externe german este fără precedent de la căderea războiului rece, mai ales că Steinmeier spune clar care este problema: Ucraina şi intervenţia Rusiei în regiune. Într-o declaraţie fără echivoc, Steinmeier a explicat că Germania trebuie să se implice mult mai activ, alături de Statele Unite, mesaj ce a înfuriat delegaţia rusă. Moscova vede Ucraina ca făcând parte din brâul său de securitate, idee prezentă în ultimele două concepte naţionale de securitate adoptate de Kremlin.
Cum vă spuneam mai sus, ce ne interesează pe noi în primul rând este mai degrabă „trezirea” Americii şi mai puţin „trezirea” UE. Iar, declaraţiile lui Kerry de la Munchen arată că America s-a trezit.
„Nicăieri nu este lupta pentru o Europă democrată mai importantă astăzi decât în Ucraina. […] marea majoritate a ucrainenilor vor să trăiască liberi într-o ţară liberă şi prosperă, şi luptă pentru asocierea cu parteneri ce îi vor ajuta să îşi realizeze aspiraţiile. Statele Unite şi UE sunt alături de poporul ucrainean în această luptă”.
Kerry a mers dincolo de discursurile diplomatice obişnuite, reuşind să aducă şi un plus de farmec personal, amintind audienţei că a copilărit în Germania ocupată, şi că nu va uita niciodată drumurile cu trenul din Frankfurt în Berlin, sau traversarea zonelor americane, engleze, franceze şi ruseşti ale capitalei germane.
Secretarul american de stat a mers însă şi mai departe, arătând că Statele Unite sunt îngrijorate nu doar de evenimentele din Ucraina. El a atenţionat asupra pericolului ca şi alte ţări, aşa cum este România, să părăsească drumul către Vest.
„Adevărul este că vedem o tendinţă îngrijorătoare în prea multe părţi ale Europei Centrale şi de Est şi în Balcani. Aspiraţiile cetăţenilor sunt din nou călcate în picioare de interese oligarhice, corupte, interese care se folosesc de bani pentru a înnăbuşi opoziţia şi protestele, pentru a cumpăra politicieni şi mass-media, şi pentru a slăbi independenţa justiţiei şi drepturile organizaţiilor neguvernamentale”, a transmis Kerry. În realitate, mesajul lui Kerry nu este nimic altceva decât ceea ce a auzit Victoria Nuland la Bucureşti, a cărei vizită, ne amintim, a coincis cu „concediul” forţat al premierului Victor Ponta. Înlocuiţi în text „interese oligarhice” cu Dan Voiculescu şi veţi avea clar imaginea ţării la care face referire John Kerry.
Acest ultim mesaj este extrem de încurajator pentru românii care cred că securitatea, prosperitatea şi statul de drept depind de o relaţie cât mai apropiată de Statele Unite. Mesajele transmise de Kerry la Munchen arată clar că la Washington ceva s-a schimbat. Chiar dacă în ultimii ani Bucureştiul a fost atent monitorizat, şi s-a acţionat ferm atunci când statul de drept a fost în pericol, aşa cum a fost cazul în vara anului 2012, totuşi Washingtonul a evitat să intre în dispute directe cu Moscova. A făcut-o însă acum Kerry, care a atenţionat că America „va continua să vorbească când valorile şi intersele noastre sunt afectate de orice ţară din regiune”.
Secretarul de stat a mai oferit o informaţie: preşedintele Obama va veni de cel puţin trei ori în Europa, în acest an, o informaţie extrem de interesantă dacă ne uităm că în ani precum 2010 sau 2012 nu a venit nici măcar o dată.
În cazul Ucrainei este absolut clar de ce SUA au decis să intervină: nu pot accepta ca cetăţenii ucraineni să fie ucişi, maltrataţi şi umiliţi de forţele de represiune guvernamentale. Dacă ar tace, America nu ar mai fi America.
În cazul României însă, în ciuda unui calm aparent la Bucureşti, Washingtonul pare decis să intervină de câte ori va fi nevoie pentru a se asigura că statul de drept nu este în pericol şi că instituţiile fundamentale ale acestuia funcţionează liber, conform valorilor euro-atlantice. Ce nu înţelege un om precum Victor Ponta, străin de valorile occidentale, este că şi presa este considerată la Washington o valoare esenţială a unei societăţi libere, iar semnalele sunt că admnistraţia americană va acţiona de fiecare dată când un jurnalist este ameninţat sau şantajat de diferiţi moguli, mai vechi sau mai tineri. În acelaşi timp, americanii transmit ferm mesajul că vor interveni de fiecare dată când oligarhii vor sufoca presa liberă şi vor folosi presa aservită în campanii împotriva magistraţilor incomozi.
Deşi pare ciudat, atenţia specială de care se va bucura România în viitorul apropiat se datorează liderilor USL şi încercărilor disperate a acestora de a-şi scăpa prietenii de justiţie. Fiecare atac la adresa instituţiilor statului de drept, fiecare şantaj la adresa unei companii americane (aşa cum a procedat Victor Ponta cu Chevron) şi fiecare încercare de intimidare a magistraţilor oneşti a produs zeci de rapoarte îngrijorătoare. Iar America s-a trezit, pentru că ştie că în următorii ani se anunţă o luptă decisivă pentru păstrarea României ca membru deplin în comunitatea euro-atlantică. Aşadar, să fim optimişti.
PS: Înainte de a trimite textul, aflu cu surprindere că premierul Victor Ponta va merge la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Soci, în condiţiile în care Obama, Merkel, Hollande sau Cameron au declinat invitaţia. Premierul ar fi avut un motiv în plus să stea acasă, şi anume arestarea şi umilirea profesorilor de la şcoala românească din Transnistria. În loc să reacţioneze ferm, în sprijinul românilor, Ponta va cina cu Vladimir Putin.
George Daniel Rîpă este jurnalist şi consultant politic, şi scrie pe platforma conservatoarea ÎnLinieDreaptă.net
evz.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
