„Operele artistice postmoderniste: cu mult sex şi rahat verbal?”

Nu cred că lucrurile stau chiar aşa, pentru că nu pot să uit că anume postmoderniştii (să-i numim convenţional aşa pe toţi autorii care încă nu au 60 de ani), printre primii, au scris piese de teatru despre războiul de pe Nistru, despre migraţie, traficul cu fiinţe umane sau despre 7 aprilie sau romane despre destrămarea Uniunii Sovietice şi despre felul în care KGB-ul acţiona în lumea scriitoricească şi editorială din Chişinău. Una dintre trăsăturile de căpătâi a postmoderniştilor basarabeni este anume reîntoarcerea spre realitate şi revalorificarea istoriei noastre mai mult sau mai puţin îndepărtate. Pe de altă parte, este foarte adevărat că „până în prezent nu avem un film artistic sau documentar despre deportări, foamete organizată, colectivizarea sovietică” şi e foarte rău că acest raft din biblioteca noastră cinematografică, exceptând filmul lui Ion Chistruga, este aproape că gol, dar, totuşi, vina pentru această stare de lucruri nu este doar a postmoderniştilor, ci şi a regizorilor de film, şi a scenariştilor şaizecişti şi şaptezecişti care, cunoscând pe viu aceste realităţi, le-au trecut cu vederea. Revenind, însă, la ipochimenul nostru, adică la „sex şi la rahat verbal”, nu pot să nu-mi amintesc de Toba de tinichea de Gunter Grass unde este relevată vina germană în ceea ce priveşte naşterea şi ascensiunea fascismului. În acest roman, una dintre cele mai mari catastrofe din istoria Germaniei este redată din perspectiva unui copil de patru sau cinci ani care refuză să mai crească. Ei bine, în Toba de tinichea este extrem de mult sex şi rahat verbal, cu mult mai mult decât în toate operele postmoderniste basarabene luate la un loc, dar, başca astea, nu încetează a fi un mare roman, cum nu încetează a fi un mare roman nici Din calidor de Paul Goma, în care un copil de şase sau şapte ani este iniţiat în arta sexului de către o femeie cu mult mai în vârstă ca el. Şi aş mai putea aduce în acest sens miriade de exemple, ceea ce înseamnă că problema nu e dacă există sau nu sex şi rahat verbal într-un text sau altul, ci, ce funcţionalitate are. Pentru că, pe de altă parte, încă îmi mai e proaspătă în minte o scenă dintr-un roman proletcultist de Samson Şleahu în care o tovarăşă şi o tovarăşă au dormit în acelaşi pat câteva luni de zile, spate la spate, fără să se atingă şi, totuşi, chiar şi dacă nici vorbă nu era de sex în acel roman, textul respectiv este leşinat şi mediocru. Deci, nu sexul face ca o operă să fie bună sau leşioasă, ci altceva. Dar oare ce?