Istorie

PAGINI NECUNOSCUTE DIN ISTORIA TEATRULUI BASARABEAN

Nu pur şi simplu pământul pe care fiecare dintre noi îl calcă zilnic în picioare, ci acel pământ care defineşte existenţa noastră. Două lucrări definitorii semnate de el s-au numit Pământ şi Pământ Nou. Prima a fost o piesă, a doua – un roman, dar ambele au dispărut parcă înghiţite de anonimat, exact ca şi autorul lor. A mai existat un mare secret. După 1944 securitatea sovietică a căutat insistent și fără succes să dea de urmele unui scriitor și înfocat publicist Leonid Luican și n-a reușit, fiindcă el se chema în realitate Leonid Șeptițchi…

Viitorul scriitor s-a născut la 29 august 1919 în satul Tătărăşti (Tatar-Baurci), judeţul Cahul, într-o familie în care exista predispunere spre preocupări intelectuale. Tatăl Serghei Şeptiţchi era cântăreţ la biserica din sat, mama, Natalia – învăţătoare. După absolvirea şcolii primare, este înscris, în 1930, la Liceul de Băieţi Carol al II din Bolgrad. Elev sârguincios, chiar din primele clase de liceu s-a îndrăgostit de literatură. I-a avut ca profesori de literatură pe Vl. Cavarnali, Gh. Bujoreanu, Ioan Şt. Botez, care, la rândul lor, erau scriitori.

Biografia lui literară are un început care pare a fi un fel de obsesie pentru scriitorii născuţi în sudul Basarabiei. Debutul literar la revista Bugeacul era visul tuturor începătorilor şi aspiranţilor la marile glorii literare. Cariera literară a lui Leonid Şeptiţchi începe cu poezia „Toamna”, scrisă la 16 ani şi apărută în Bugeacul (nr. 3-4, 1935). Odată lansat, publică versuri şi în Pagini basarabene (Chişinău) alături de G. Meniuc (elev şi el ca şi L. Şeptiţchi), la Familia noastră (Bolgrad). Poezia i se pare prea îngustă pentru temele care-l frământau şi treptat trece la proză. Despărţire este prima nuvelă tipărită în Bugeacul (nr. 7-8, 1936).

A participat, în martie 1940, la prima adunare generală a membrilor Societăţii Scriitorilor din Basarabia şi a nimerit în paginile presei de atunci alături de autori care erau deja afirmaţi. Era un avans dat cu multă generozitate şi multă încredere destinului său literar.

Vine 28 iunie 1940, pierderea Basarabiei… La 22 iunie 1941 începe războiul şi o dată cu el renaşte speranţa că Basarabia va reveni pentru totdeauna în cadrul României. Un an de zile a fost, de fapt, un coşmar insuportabil atât pentru cei care s-au refugiat, cât şi, în primul rând, pentru cei care n-au reuşit s-o facă.

Acest capitol al vieţii lui Leonid Şeptiţchi ar fi rămas pentru totdeauna o pată albă dacă, întâmplător, la Iaşi nu aş fi vorbit cu doctorul Vlad Bejan despre el. La Iaşi, într-o cafenea din Copou, la o halbă de bere mi-a fost dat să aflu amănunte nebănuite din biografia sau poate chiar din drama lui Leonid Şeptiţchi, pe care el îl cunoştea cu numele de scriitor:

„Pe Leonid Luican l-am cunoscut în vara anului 1940, în parcul Mitropoliei. Era împreună cu un alt poet al Bugeacului, Vladimir Cavarnali. Nu-mi amintesc să fi avut o discuţie împreună. Apoi a dispărut şi ne-am revăzut în vara anului 1942. Formasem un colectiv teatral şi am dat un spectacol „Omul care a văzut moartea” de Victor Eftimiu. Însuşi autorul piesei, vizitând Chişinăul, a asistat la repetiţii şi ne-a dat unele îndrumări. Dacă nu greşesc a fost singurul spectacol teatral dat la Chişinău din acea perioadă. Teatrul Expres era arhiplin. La sfârşitul premierei a vorbit Pr. Sergiu Roşca şi Sergiu Matei Nica. Ei ne-au sfătuit să mergem în turneu prin Basarabia şi am fost la Bolgrad, Ismail, Chilia, Vâlcov (?), apoi la Orhei, Floreşti şi Bălţi. Amintiri de neuitat. Elanul tineresc, mândria de a fi actori, plăcuta atmosferă a cenaclului ne-au legat pentru totdeauna. Un demnitar (primarul?) a plătit costul recuzitei şi cheltuielile de transport, iar încasările – sălile erau arhipline – acopereau cheltuielile cu prisosinţă.

Un director de la CFR ne-a oferit găzduire gratuită şi masă pentru o lună, cât au durat repetiţiile. Stăteam toţi la un pansion al CFR, undeva spre margine, către mahalaua Melesteu, pe malul unui iaz.

Eram o boemă veselă şi fericită şi formam un fel de cenaclu literar-artistic. Am locuit împreună vreo lună de zile: Anatol Zaruba – tatăl, în piesa pe care o jucam, soţia (în piesă), R. Nistreanu, fata lor – Vichi Melănescu, eu – vagabondul – care a văzut moartea, Senciu Puşcaşu era impresar şi casier, Petrică Spoială, iar ceva mai târziu s-a alăturat Al. Boicescu. Solist cu o voce minunată era Misail Chiriţă, fiu de preot dintr-un sat, Putişca (sau Chituşca?), Vornic Basarabeanu – poet, A. Ştirbăţ – critic teatral şi Leonid Luican – taciturnul din sudul Basarabiei. Acolo ne-a mărturisit că are o piesă de teatru, „Pământul”, pe care a lecturat-o şi am rămas impresionaţi. Talentat, cu o forţă de evocare a tragediei recent petrecute, fără stridenţe şi retorică, cu eroi şi trăiri profunde, cu episoade veridice şi caractere puternice, animate de tradiţii, de dragostea pentru pământul natal şi familie.

Avea o soră mai mică, o frumuseţe de fată care s-a căsătorit cu A. Zaruba şi împreună cu Leonid în 1944 s-au refugiat la Brăila, de unde provenea familia lui Leonid – Şapteţânci. Din scrisorile primite de la Zaruba reieşea că s-a întors în Basarabia şi Leonid a fost profesor de limba moldovenească la Baimaclia.

Alăturez afişul spectacolului „Pământul” din 20 iulie 1943 şi amintirile dnei Alexandra Varnovschi, membră a cenaclului, care locuieşte la Iaşi, cadru didactic şi pictoriţă.
15.XI.2002”.

O veritabilă istorie a literaturii se hrăneşte din amintiri. Prin ele se reconstituie aerul epocii şi timpul în valoarea lui absolută. Nimeni nu ştie unde şi cum supravieţuiesc adevăratele comori:

„PĂMÂNTUL. Zguduitoare dramă în trei acte şi 6 tablouri de Leonid Luican. O măreaţă icoană a Moldovei de răsărit, unde ogoarele şi oamenii – într-o supremă înfrăţire – luptă şi biruie sub raza amarului destin.
Ansamblu: 60 persoane.
În rolurile principale:
Vlad Bejan, A. Zaruba, P. Spoială, Laura Rodica Manea, Aurora Varnovski, M. Grigorie, Al. Boicescu, I. Serebreanu.
Decoruri proprii: pictorul D. Dumitrescu.
Muzica: A. Ştirbeţ. Dir. de scenă: A. Baltag”.

Nu ştiu prin ce minune s-a păstrat acest modest, dar preţios afiş. L-am descoperit cu totul întâmplător într-o carte. M-au năpădit emoţiile şi crâmpeie de amintiri au început să-mi dea ghes. Am încercat să reconstitui filmul acelor ani: cine m-a contactat ca să-mi propună rolul de mamă în acea zguduitoare dramă? Cine era preşedintele Asociaţiei Culturale CFR, doar nu aveam nici o tangenţă cu această Asociaţie? Cine îi erau membrii? Memoria mă trădează.

În ce mă priveşte, eram pe atunci membra Asociaţiei Creştine a Femeilor (ACF). Şi totuşi… Poate că, jucând anterior în piesa lui V. Eftimiu, şi-au adus aminte cei de la CFR? Pare logică această presupunere, deoarece, până la urmă, interpreţii din ambele piese s-au dovedit a fi aceeaşi (în mare parte).

Anul de graţie 1943. Suntem în plin război. Poporul este copleşit de lipsuri şi vicisitudini. Totuşi, setea de cultură şi de adevăr i-a îndemnat pe acei oameni minunaţi să monteze puternica dramă întru aflarea adevărului.

Nu ţin minte cine m-a selectat să joc în această dramă. Ştiu doar atât că repetiţiile se ţineau în curtea fostului Liceu Eparhial. Ajungeam în curtea liceului, urcând în pantă. Cât timp au durat repetiţiile? Nu ştiu. Ştiu doar atât că mă întorceam acasă cu genunchii zdreliţi, însângeraţi! De ce? Pentru că, jucând rolul de mamă, la vederea fiului meu, răpus de duşmani, trebuia să-mi exprim durerea printr-un răcnet sfâşietor şi să mă prăbuşesc lângă trupul său neînsufleţit! Şi cum „durerea mea” nu era convingătoare, scena se tot relua, la nesfârşit! Sau poate că regizorul o făcea din pur sadism?!

Este de presupus că autorul piesei asista din când în când la repetiţii. Dar în amintirile mele nu-l găsesc printre noi, „actorii”. Eram prea copleşită de „durerea maternă”, văzându-mi fiul neînsufleţit? Eram prea pătrunsă de rol?

La premieră piesa a avut un succes răsunător, căci autorul a reflectat cât se poate de veridic şi de emoţionant drama prin care trecea Moldova de răsărit şi prin care trece şi acum… Piesa a fost jucată doar o singură dată, dar a avut un ecou adânc în inimile celor care au avut norocul s-o vadă. Drama din piesă reflecta cât se poate de veridic drama ţării; război, suferinţă, lipsuri, refugiu, fără întoarcere…

După război, m-am întors şi eu din refugiu. M-am hotărât să continuu (să reiau) studiile întrerupte în timpul războiului. M-am înscris la nişte cursuri cu durata de trei ani, destinate tinerilor, care din diferite motive – şi în primul rând războiul – n-au reuşit să-şi termine studiile liceale. Cursurile se desfăşurau într-o clădire, la capătul oraşului, pe care n-o mai pot localiza exact.

Şi acolo, într-o bună zi, în timpul unei recreaţii, l-am zărit pe Leonid Luican! L-am revăzut de mai multe ori printre cursanţii tineri şi mai puţin tineri. În ce calitate se găsea acolo? Ca lector sau ca student? Îl văd şi acum. Puţin la trup, blond-şaten, ochi albaştri-verzi, nasul fin, gura frumos arcuită, buze roşii de fecioară. Un uşor defect al bărbiei? Plăpând la înfăţişare. Însă ochii săi trădau o forţă venită din interior. Toată făptura lui emana o absenţă, o indiferenţă, chiar o sfidare aş zice. Era mereu singur. Singur şi închis în sine.

La un moment dat, ochii noştri s-au întâlnit. Nici o tresărire! Nu m-a recunoscut? N-a vrut să mă recunoască? Sau n-a vrut să fie recunoscut? Era după război… Regimul se schimbase… Lipsa lui de reacţie m-a blocat. Mi-a paralizat orice dorinţă de a-l aborda. Reacţia mea de atunci o regret şi o resimt ca o pierdere. Dar am intuit că din întreaga lui fiinţă emana dorinţa de a nu fi deconspirat. Dorinţă pe care am înţeles-o şi am respectat-o.
14.XI.2002
A. Varnoscki”.

Şi-a făcut apostolatul de învăţător în satele Baimaclia şi Abaclia. Mai târziu revine la Cahul, fiind angajat la aceeaşi şcoală – nr. 2, unde a fost profesorul viitorului prozator Haralambie Moraru.
Ultimii ani, până la moartea-i prematură (martie 1970), L. Şeptiţchi i-a consacrat gazetăriei, în redacţia ziarului raional.
În afară de articole, schiţe, reportaje a scris şi proză, dar a publicat rar de tot. Povestirea „Moartea rândunicii”, apărută într-o revistă pentru copii, fusese introdusă şi în manualele de citire pentru clasele primare.

N-a mai reuşit să-şi editeze romanul şi nici acel „colier de nuvele alese”, anunţat cu atâta căldură de revista Bugeacul: peste Basarabia veni anul 1940, aducând altă lume, în care L. Şeptiţchi a trăit treizeci de ani.
Prin anii cincizeci, scrie romanul „Pământ nou”, care însă avea să se piardă la Chişinău, prin sertarele consultanţilor Uniunii Scriitorilor. Autorul nu i-a mai dat de urmă. A fost o lovitură dureroasă, care l-a derutat, i-a frânt zborul. Prozatorul Leonid Şeptiţchi a rămas să trăiască cu adevărat în povestirile lui de până la 1940.

Ca un ultim şi trist acord sunt însemnările jurnalistei Cornelia Stefoglu:
„N-a avut parte nici în familie. Căsătorit în 1952 cu Galina Nicu, soţia-l părăseşte, luându-i şi pe cei patru copii. Rămas singur, cu sufletul pustiit, îşi găsea refugiu în literatură…
Într-o zi i-am vizitat mormântul. În faţa mea era o moviliţă de pământ, părăginită, fără nici un semn că în acel loc ar fi fost înmormântat cineva…”
Nu toate destinele se încununează cu lauri, dar, pe de altă parte, e păcat când unii sunt nevoiţi să poarte povara grea şi nedreaptă a anonimatului în timpul vieţii şi mult după terminarea ei…

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *