Paul Goma între răzvrătire şi cânt

Răzvrătirea lui Paul Goma a fost întotdeauna la vedere: şi în modul său de viaţă, şi în literatura sa. Ca şi la marii săi înaintaşi basarabeni Hasdeu şi Stere. L-aş mai adăuga – mai încoace – pe Vasile Coroban: amândurora le regăsesc nu numai afinităţi structurale de caracter, dar şi o izbitoare asemănare fizică. E şirul de basarabeni justiţiari, inclemenţi şi incomozi, mari vizionari vărsaţi din această margine de latinitate vitregită de istorie către centrul românismului, ca un ferment necesar, salvator de vigoare morală şi rezistenţă etnică. “Avatar eminescian rătăcit la cumpăna dintre două milenii” (Theodor Codreanu), dar şi avatar al neînduplecatei răzeşii orheiene cu un Hâncu, vechi şi incurabil cârcotaş, emblemă, Paul Goma era ca şi cum predestinat să devină un indezirabil şi un exilat, un Ahasferus, căruia i s-a refuzat, pe rând, totul: casa, patria, cetăţenia română, statutul de membru al Uniunii Scriitorilor din România etc., etc. Din păcate, nici Basarabia, pentru Adevărul căreia Paul Goma s-a zbătut întreaga sa viaţă ca un leu, nu s-a arătat mai vrednică. O iniţiativă de a-l readuce ACASĂ pe acest mare exilat a eşuat în faţa primului semn de nemulţumire din partea unei oculte atotputernice. Bravii noştri patrioţi, ca nişte români adevăraţi, au pus coada între vine şi au dat înapoi. Cu atât mai mult că Goma, şi-au făcut ei socoteala, nu are cum să le aducă voturi în plus în puşculiţa lor electorală. Pentru basarabeanul rătăcitor prin lume, cu fantasma ideală a patriei sale terfelită în noroiul politicianismului, hăcuită de interesul meschin, unicul loc de refugiu i-a rămas limba română (el nu a scris nicio carte în altă limbă) şi unica cetate – zidurile unei opere tot mai înverşunată împotriva tuturor, cuprinsă tot mai mult de dezgust şi de însingurare, împinsă încet, cu metodă, din motive cu totul neliterare, tot mai la o margine a literaturii române.

Postura de disident, de luptător împotriva totalitarismului comunist nu i-a fost contestată decât doar în ultima vreme şi acum nu într-o formulă directă, ci în maniera laşă a omisiunii, a trecerii sub tăcere a numelui său, cum o face, de pildă, Andrei Pleşu, care, în „puţina” disidenţă română, îi regăseşte pe Doina Cornea şi Radu Filipescu, nu însă şi pe „patriarhul” (cuvântul ar putea fi scris şi fără ghilimele) ei, Paul Goma. Refrenul însă cu „lipsa de talent” a turbulentului basarabean e foarte vechi. „Goma nu reprezintă nimic… Paul Goma nu este o personalitate în lumea scriitorilor…”. Acestea şi altele de acelaşi gen erau calificativele fostei securităţi comuniste menite să minimalizeze rezonanţa unui nume incomod şi de nedomolit. Mai încoace, negarea vocaţiei sale literare a recidivat, consolidându-se într-un curent de opinie cu pretenţii elitiste, dar mai degrabă resentimentar, fiind un fel de a răspunde la ploaia de săgeţi (otrăvite) aruncate de Paul Goma după ’90 în toate grădinile. De la contestarea talentului până la promisiunea publică a unei „curăţenii generale” a literaturii române, când Goma „va fi scos pe făraş. Ca o gânganie în care s-a metamorfozat comis-voiajorul lui Kafka” (Nicolae Manolescu) nu era decât un pas. Numai că literatura română, din fericire, nu ţine chiar de hatârul fiecăruia.

„Nu cred că doi critici literari din România se pot înţelege în privinţa lui Paul Goma”. Observaţia îi aparţine lui Ion Simuţ. Cauza rezidă nu numai în caracterul noduros al orheianului nostru, în faptul că uneori îl ia gura (stiloul, tastatura ordinatorului) pe dinainte, slobozind la stânga şi la dreapta apelative muşcătoare, mortale, uneori de o brutalitate stânjenitoare, exagerate sau chiar nedrepte. La mijloc e şi specificul scrisului său, lipsa de stil (în sensul elitist, nu literar, al cuvântului) confundată cu un program estetic „rudimentar, dar aplicat cu consecvenţă” (Alex. Ştefănescu).

Lipsa de „stil” nu înseamnă şi lipsă de poezie la Paul Goma. Autorul „Patimilor după Piteşti” refuză programatic poeticitatea, nu şi poezia. Aceasta gâlgâie neoprită în însuşi patosul sacadat al rememorării, în tonusul vital al lungilor monologuri din care se iscă şi pe care se înalţă cărţile sale. „Goma este un dionisiac prin energia care-i alimentează scrisul. El este un om al esenţelor tari, atacă virulent prin confesiune, se descarcă la modul cathartic prin digresiuni, se impacientează în faţa avalanşei de amintiri şi idei, cărora le pune frâu cu mare greutate” (Anca Mihăilă). Pe de altă parte, în adâncul acestui tonus narativ, descoperim o mare poezie a simţurilor (cu preponderenţă a văzului şi a simţului auditiv, nelipsind însă sinestezia patetică şi a altor senzaţii) care fixează (au fixat cândva) totul, în mişcarea vie a gestului, în specificul exprimării lingvistice a personajelor, în amplificarea, stingerea sau interferenţa diverselor sunete umane ori de altă natură. Ion Negoiţescu spunea că Goma este un „excepţional poet al cruzimii”, ceea ce este foarte adevărat. Citite din acest unghi de vedere, „Gherla” şi, mai ales, capodopera „Patimile după Piteşti” sunt nişte poeme ale demonizării („scări” inverse înălţărilor patristice) şi suferinţei umane. Un ochi atroce, implacabil ca o cameră de filmat cu încetinitorul, ne pironeşte cu imaginile sale percutante din cotloanele unei memorii care a promis cândva să reţină totul, să nu uite nimic. Scene zguduitoare de cruzime din viaţa de fiecare zi a închisorilor comuniste alternează cu scene de o impresionantă poezie a rememorării imaginilor „celeilalte” vieţi, proaspătă şi neîntinată, rămasă undeva fabulos de departe, contrastând violent cu realitatea concentraţională. În infernul închisorii, viziunea unui cadru cu cei dragi, de acasă, are intensitatea şi sublimul trăirii unui colţ de paradis: „De la poarta închisorii ne mutăm cu toţii în livada de la Piatra, sub dud; într-un cap al mesei, bunicul Pamfil; în cel opus, tata; în dreapta bunicului: bunica Agapia, Artimon, mama; dincoace: Elisav, lângă tata apoi Seliva între noi, apoi eu – în stânga bunicului – faţă de masă albă, cu pete de soare mişcător, de vânt din frunzişul dudului, ca în apă adâncă; acea linişte a satului în amiază de vară, plină de sunete: găini cotcodăcind speriate a vară şi a cald, o coasă ascuţită, hârşâit, cu gresia, o chemare, scârţâit de roţi; vară zumzăind de mirosuri: amar, de frunză de nuc; aţos şi bărbătesc, cel de balegă de cal; iute şi vesel, cel de la focul făcut în curte – alt miros decât fumul din hornuri seara; miros securizant de la cămăşile noastre, al trupurilor noastre, adunate în jurul mesei, formând un cor de odori…".
Pentru a fi mai convingător, am să citez şi o scenă din romanul „Din calidor”, o scenă (din multele) cu Moş Iacob, vecinul de la Mana al familiei Goma, un fel de bunic adoptiv al micului Paul, în care gesturi şi imagini surprinse de ochiul pur al copilului de altădată renasc în pagină cu o prospeţime şi intensitate poetică de baladă: “Mai văzusem, aveam să văd butnari bătând cercuri – dar nu ca Moş Iacob. Toţi ceilalţi băteau cercuri – cu mai multă, mai puţină meserie; ştiinţă; îndemânare – dar atâta tot, pe când Moş Iacob…

Chiar înainte de a atinge cu „gura de şărpe” vreun cerc (iar cu ciocanul mânerul „gurii”), intra în ritm – pe care-l marca din tot trupul, mai ales cu tălpile bătute de pământ. După ce se încălzea bine, pe loc, pornea în jurul polobocului, ciocnind doar ciocanul de coada gurii: încolo, încoace; apoi, la patru paşi, o lovitură în cerc, dar ştearsă, mai mult de formă decât de bătut cercul acela); încolo, încoace; apoi o ştearsă tot la doi paşi; apoi la fiecare pas – încolo, încoace. Timp de… mai mult nu se atingea de butoi, decât aşa, că venise vorba, ar fi putut bate cercul acela cu o ştearsă şi în genunchiul lui – de pildă. Ai fi zis că vrea să-l, mai întâi, îmblânzească, farmece, ameţească – înainte de a-l lovi cu adevărat. Lovituri ciocan-daltă şi pauze şi contratimpi marcaţi de strigături scurte, mai degrabă icnete împuşcate din familia „hă!”-ului de dimineaţă”.

Studiul acestor aspecte ale operei lui Goma abia se anunţă, dincolo de un Momos cârtitor şi, pentru unii, agasant se descoperă un zeu tânăr, un Dionis cu simţurile mereu dezlănţuite, vii, proaspete, gata să capteze şi să absoarbă cu porii trupului, ca cu nişte uriaşe tentacule, totul „ce mişcă” în jurul său. Aparţinând, cu voia sau fără voia strajnicilor de la poartă, literaturii române, Paul Goma este, prin destin, şi un „mădular” al Basarabiei. Alături de o inteligenţă „boantă, ţărănoasă, basarabeană”, de care vorbeşte el în „Din calidor”, în prozele sale se regăseşte şi o sensibilitate specifică locului, de răzeş de la o margine de Ţară.

Andrei Ţurcanu