Atitudini

Perenitatea valorilor educaţiei şi imunitatea la schimbare

Educaţia, prin urmare, este întâi de toate păstrătoarea valorilor fiinţei umane, apoi şi o schimbare a acesteia, dar o schimbare care o întăreşte în valorile sale. Să ne amintim că părinţii noştri ne cereau „să-i ascultăm”, adică să le preluăm valorile redate prin cuvânt şi faptă, a asculta însemnând a auzi cuvinte, căci cuvintele numesc valori – adică să fim ca ei, căci şi ei, la rândul lor, „au ascultat de părinţi”: Că eu n-am ieşit din cuvântul lui tata şi mama, şi „…ce mi-i lăsară din bătrâni părinţii din părinţi” (M. Eminescu).

Modernizarea educaţiei nu înseamnă deci decât preluarea valorilor perene ale fiinţei umane şi adaptarea lor la exigenţele prezentului. Deşi puţin limitate în inventarierea sensurilor cuvintelor, dicţionarele nu greşesc. Aşa dar, modernizare înseamnă adaptare, nu distrugerea prin ignorare sau substituirea prin surogate a valorilor. Se ştie că cea mai mare valoare a unui popor este limba sa, căci ea este păstrătoarea-adeveritoare (M. Heidegger) a valorilor sale. Limbii nu-i scapă nimic din valorile naţional-universale, ea are cuvinte pentru tot ce există în realitatea fizică şi în cea metafizică – gândită, dorită, imaginată, iar atunci când este creată o valoare nouă limba îşi mobilizează resursele lexicale şi gramaticale pentru a o denumi, această acţiune declanşându-se concomitent cu cea de elaborare a valorii. Astfel, noul concept educaţional a necesitat şi elaborarea unui nou document conceptual-normativ, care să-l redea şi să-l promoveze. Aşa a reapărut în actualitate cuvântul latinesc curriculum, limba română adaptându-l la pronunţia şi normele sale gramaticale moderne, de aceea preferăm să folosim pluralul latinesc curricula pentru N.A., şi a (al, ai, ale) curricula pentru J.D., dar păstrăm singularul masculin curriculum şi în niciun caz nu vom pronunţa şi scrie curriculă, cu excepţia cazului de ilustrare a greşelii.

La fel, limba română, dar şi rusa, franceza, engleza, şi orice altă limbă nu au cuvântul „subcompetenţă”, căci nu există, n-a existat şi nu poate să existe ceva care să fie denumit prin acest cuvânt inventat.
De ce dar acceptăm să facem educaţie pe „subcompetenţe”? Sau comunismul ne-a diminuat nu numai imunitatea la falsa schimbare, dar şi puterea congenitală de „a asculta de părinţi”, adică de a fi statornici în ceea ce avem şi refractari la ceea ce nu putem avea? De ce nu rămânem cuminţi în sânul competenţelor – al cuvântului suntem prin a şti şi a face, a simţi a dori, a crede şi a conştientiza, că-i validat de milenii?!
 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *