Petru Hadrca a adus Piata Vladimir la Bucuresti

Cand nu mai insemni nimic pe lume, cand ti se ia totul, fara sa primesti ceva in schimb, cand marginea vietii e o prapastie si singura libertate pe care o mai ai e sa te sinucizi, gandeste-te ca solutia ultima ar putea fi sa iei viata de la capat. In esenta, aceasta e tema spectacolului „Piata Vladimir”, in regia lui Petru Hadarca, care se joaca la Teatrul „Nottara” din Bucuresti…

Doi fosti colegi de scoala, Vera si Pasa, se reintalnesc, intr-un oras rusesc, dupa 40 de ani. In afara saraciei si a crizei morale, ii apropie amintirile unui timp mai generos, prima dragoste, valorile umane in care mai cred… Initial, nu au curajul sa-si dezvaluie ratarea, mintindu-se cu false identitati – el: actor de cinema; ea: mama unei familii reusite – dar, odata mastile cazute, cei doi isi consuma drama si sfasierile in replici bine construite de autoarea textului, Ludmila Razumovskaia, si corect puse in scena de regizorul Petru Hadarca.

Ni-l amintim pe Hadarca din anii cand era director al Teatrului National din Chisinau, de unde a fost dat afara de comunisti pentru ca punea prea multe premiere romanesti. Iata-l, acum, la Bucuresti, cu o piesa ruseasca jucata de doi mari actori, Luminita Gheorghiu (Vera) si Emil Hossu (Pasa), care dau viata unor personaje de un realism tulburator. Vera si Pasa se casatoresc, incercand sa ia totul de la capat, consumand ultima iluzie si ultima sansa de a da sens unei existente fara sens. Traita la Moscova sau la Bucuresti, drama cuplului se dovedeste ca ar putea fi identica. „Acolo si aici”, aceeasi criza economica, financiara, morala, de generatie, de varsta…

Regizorul si actorii reusesc, la „Nottara”, sa construiasca un spectacol universal valabil, in care omul contemporan se regaseste in multe dintre intrebarile sale fara raspuns. Un spectacol compact, cu o scenografie sugestiva (Andrada Chiriac), bun de jucat, la nevoie, spune Petru Hadarca, si pe aripa unui avion. Marele merit al echipei este de a fi putut reconstrui, pe scena, ca intr-un laborator virtual, imaginea unor vieti alienate intr-o lume decadenta, vulgara si cruda. „Vreau sa traiesc! Azi vreau sa petrec!”, rupe monotonia personajul feminin al spectacolului, incercand sa-si depaseasca, pentru o clipa, stigmatul social.

Esecul reintoarcerii celor doi „la viata normala” dovedeste ca schimbarile bruste, cum ar fi tranzitia de la comunism la capitalism, sunt resimtite, brutal, mai ales de oamenii sensibili. Din prea multa dragoste de viata, cum spune Hadarca, la ei „gandul se sperie”, iar finalul, adesea, e tragic.

„Jurnalul National”