Povara prosoapelor noastre

publicat în Opinii & Editoriale pe 1 Iunie 2019, 10:18

Când spre sfârșitul deceniului trecut idolii sacrosancți ai comunismului începuseră a se prăbuși unul după altul, nici nu ne dădusem seama că locul lor va fi repede ocupat de alți idoli.

Născuți și crescuți în sclavie, în frică religioasă față de idoli, noi nu am putut trăi fără ei și, dacă nu exista încă un regim care să ni-i impună, am început să-i creăm noi și să-i ridicăm din sânul nostru. Am creat, astfel, o galerie de idoli locali de uz intern, recrutați din rândurile unei elite intelectuale, crescută și educată în anii de cumplit marasm ideologic comunist. Credeam cu naivitate că despărțirea de comunism este o chestiune tehnică de schimbare a regimurilor și nici nu bănuiam că ideologia totalitară este atât de adânc intrată în ființa noastră, încât va naște încă mult timp alți idoli de paie.

Psihologia de sclav a continuat să se manifeste din plin numai că sub alte forme – „curat” naționale. Crezând că am ieșit din deșertul ideologic al comunismului, abandonându-l pe Moise cel roșu care ne-a purtat prin acel deșert totalitar, noi am creat în fugă un deșert ideologic nou și am cioplit din material local o echipă întreagă de idoli naționali, legați de prosoape. Aceștia își luaseră în serios meseria de „bărbați ai neamului” și propovăduiau de la tribune și de la microfoanele de prin piețe, încât au devenit în scurt timp „eroi ai neamului” și spirite tutelare, iar noi le-am dat mandate de supremi pontifi ai noii ideologii naționale. I-am aclamat prin piețe, i-am făcut ambasadori ai spiritului, cultivând astfel un nou tip de mesianism istoric și delegându-le dreptul de hegemonism spiritual asupra noastră.

După ce au îmbătat poporul cu himere, s-au plictisit de putere și în 1994 au cedat-o comuniștilor agrarieni. Ca urmare, unii din „bărbații neamului” au ascuns prosoapele la fundul lăzii și s-au dat cu noua putere, alții au apucat drumul exilului comod, iar un mic grup a continuat să-și joace rolul de „martiri ai neamului”, mimând durerile unui permanent supliciu. Astfel, au apărut „miniștri martiri”, „poeți martiri” etc., care și-au revendicat și în continuare rolul de apostoli și păstori ai turmei naționale. În timp ce turma națională devenea tot mai săracă și decepționată, sfâșiată de chinurile durerilor ce apăruseră după ce se stinseseră efectele narcozei naționale de la 1989, „martirii neamului” și-au rezolvat, în modul cel mai pragmatic, propriile probleme. Speriat că proțapul se va întoarce în altă direcție, apostolul Druță s-a dat jos din căruța națiunii și a urcat cu tot cu povara bunătății noastre în „vertaliotul” lui Sangheli. Unii cu umerii striviți de povara prosoapelor noastre fie că au trecut de partea noilor parveniți, fie că au trecut Prutul, fie că au trecut într-un discret anonimat oportunist, aciuându-se prin diferite consilii prezidențiale.

Din tot ce-a fost, din tot ce-avem/ Rămâne-o lacrimă năucă, /Pe fundul unui vechi poem./ Care și el o să se ducă. Nu mai țin minte ale cui sunt versurile, dar cred că nici nu contează. După aproape 10 ani de la acele evenimente, noi am rămas astăzi ca o lacrimă năucă pe fundul unei republici sfâșiate de crize și îngenuncheată în fața unor mituri cu „martiri ai neamului”. Energici, pragmatici, rapace și cinici, acești „martiri” continuă să rămână pe postamente și nici nu vor să observe că li s-au zdrențuit prosoapele și lumea mai mult scuipă și-i înjură decât îi admiră.

Încetul cu încetul, ei au luat locul foștilor idoli ai totalitarismului, s-au transformat într-un fel de inspectori ai sufletelor naționale, s-au constituit, ca niște masoni, în secte culturale și politice agresive și intolerante, devenind astfel sprijinul de nădejde al noii dictaturi de catifea și al noilor dictatori sclerozați. Acești „martiri ai neamului” au eșuat de bună voie și cu bună știință în marasmul noilor mizerii ideologice și continuă să păstorească turma de pe pozițiile „idealurilor naționale”. Dacă Moise s-a aflat în fruntea evreilor pentru a-i scoate din deșert cu o altă mentalitate, idolii noștri naționali se află în fruntea turmei pentru a o ține în noul țarc ideologic ca să nu iasă din el. Ei s-au substituit foștilor cerberi ai ideologiei totalitare și se complac în rolul de țapi (directori) de opinie care poartă turma în direcția în care au nevoie noii lor stăpâni. Ei cad cu plăcere în transa adeziunilor oarbe la inițiativele politice ale noii stăpâniri și orice alt punct de vedere este calificat ca delict de opinie și eretism național.

Plini de orgolii și resentimente, înspăimântați de perspectiva destrămării miturilor, „martirii neamului” și-au anexat gândirea „la eforturile” conducerii de vârf de a face ordine în țară” și opun o rezistență viscerală atitudinilor și soluțiilor neremorcate la căruța puterii. Manifestă reacții ultragiate la orice alt mod de gândire decât al lor, blamează și repudiază orice soi de „eretism” politic și național, și orice om, care încearcă să judece altfel decât ei, este etichetat drept trădător al idealurilor de renaștere națională. Extazul narcisist în fața propriilor biografii, manifestat pe fundalul unui somn adânc al spiritului autocratic, i-a făcut agresivi și intoleranți, gata în orice clipă să pălmuiască bunul simț. Marcați de „certitudini absolute”, având în buzunar mandatul de „martiri ai neamului”, aceștia își văd deja chipurile pe bancnotele naționale și s-au transformat într-o nouă „secție” cultural-ideologică” a Președinției care ieri a semnat adeziuni față de „președintele Snegur”, azi semnează pentru „președintele Lucinschi”, iar mâine, dacă așa va dori Cel de Sus, va iscăli pentru „președintele Diacov” sau pentru „președintele Voronin”.
În loc să-și facă meseria potrivit harului ce-l au de la Dumnezeu, ei au spânzurat lira în cui și umblă cu chiraleisa din urma celui ce privește la propriul popor ca la o organizație secretă și, ca să-i verifice loialitatea, îl ridică o dată la câțiva ani la referendumuri și „sfaturi”. Frustrați și complexați în fața condiției (neasumate) de cavaleri ai spiritului provincial, „martirii neamului” dorm cu capul pe prosoapele câștigate în ‘89 la mitingurile Frontului Popular și nici nu vor măcar să înțeleagă că au trecut de altă parte a baricadei, că joacă într-o tragicomedie alături de acei „panglicari în ale țării”, care în numai 10 ani au transformat Moldova în ruine.

Sectele cultural-politice, care pretind la rolul de elită intelectuală, și-au pierdut orice credibilitate în fața „turmei naționale”. Astăzi chiar și bătrânele profesoare sentimentale nu mai lăcrimează în fața „bărbaților națiunii” și a „martirilor neamului” și îi fugăresc cu pietre când aceștia organizează „întâlniri cu poporul”. Astăzi tot mai mult se conștientizează adevărul că nu mizeria materială ne sufocă, ci mizeria spirituală, nu criza economică, ci criza intelectuală și morală, orizonturile naționale întunecate și fără contururi clare. Această „elită” flămândă și slabă de înger, pomenindu-se la aceeași masă cu Puterea, papă lacom până dă dintr-însa, iar societatea a uitat de adevărata intelectualitate, de adevărații bărbați și martiri ai neamului, intelectualii săraci și onești, marii anonimi care-și fac datoria aproape pe gratis prin școli, licee, universități și academii. Acești intelectuali nu au acces la casele de bani ale partidelor, nu controlează firme, nu călătoresc prin orașele Europei, precum o fac „bărbații neamului”; ei nu au bani nici măcar pentru a merge la țară să-și înmormânteze părinții.

Prin urmare, cine sunt și pe cine reprezintă astăzi acești „bărbați ai națiunii” și „martiri ai neamului”, foști cavaleri ai prosoapelor câștigate la mitingurile Frontului Popular? Înțeleg perfect că această întrebare, ca și reflecțiile de mai sus, vor fi calificate drept eretism național și încercare de discreditare a marilor personalități care au stat „la leagănul deșteptării noastre naționale”. Dar dacă, totuși, lucrurile stau așa cum le-am prezentat, și eu am dreptate?

5 mai 1999
Fragment din cartea „Patria vuindă”, 2001