Pentru prima oară a pus mâna pe aparatul de fotografiat la 22 de ani, în 1954. Deși a fost primul din familia sa, nu a fost și primul din Bardar. „Mai era unu, Toader Rață, care avea aparat PhotoCore cu care făcea fotografii mari”, spune bătrânul, care, ulterior a obținut și așa un aparat de fotografiat. Mai mult, Gheorghe Tonu a ajuns să fie „primul fotograf” pe satele dimprejurul Bardarului, precum Ruseștii Noi, Ruseștii Vechi, Costești, Gârlea, Pojăreni. Pentru fiecare poză, fotograful Gheorghe primea 20 de copeici, cu care putea să-și cumpere 20 foi de fotografie.

Cum a început totul…

Anii de școală i-au fost afectați de schimbările politice din țară. Astfel, bărdăreanul a fost impus de ruși să repete fiecare clasă primară, iar clasa a patra, anii de foamete, nu a mai mers la școală. „Anii treceau, iar eu aveam puține clase. Într-o zi, directorul școlii mi-a propus să merg la școala serală și am acceptat. Dar, în curând, am împlinit 20 de ani și am fost chemat la armată”, povestește Gheorghe.

Ajuns acolo, fiecare novice a fost întrebat ce poate face. Deși Gheorghe își dorea să fie tractorist, a ascultat de sfaturile amicilor. „Eu nu vorbeam rusește și am spus în română că m-am născut în surcele. Cineva i-a tradus, iar el a hotărât că voi fi tâmplar”, ne mai spune fotograful. Cu timpul, și-a perfecționat abilitățile de lemnar și chiar a fost premiat.

Surcica împinsă de trunchi

În 1945, a plecat în concediu acasă, unde tatăl l-a sfătuit să facă fotografii, ca să câștige niște bani, „ca și Rață”, vorba tatălui. „Întors din armată, mi-am cumpărat un aparat foto, pe care l-am vândut în scurt timp. Apoi am schimbat radioul meu portativ pe un aparat „Smena”, cu care am învățat să fotografiez. A urmat aparatul „Zorkii”, multe comenzi și bani”, își amintește Gheorghe, bucuros că l-a ascultat pe tata.
Deși anii de armată au fost blânzi, Gheorghe Tonu a fost mustrat pentru o fotografie de a sa. „M-au ocărât odată pentru că am fotografiat un avion. Mi-au zis că nu-i voie, că e secret. M-au impus s-o rup”, ne spune omul.

„Virusul” fotografiei a fost transmis

În perioada în care a început să învețe a fotografia era complicat să găsești toate cele necesare. „Era să am mult mai multe poze, însă nu se găseau materiale. Când găseai una, nu găseai alta, în special developant”, mărturisește el, furat de gânduri. Substanțele de care avea nevoie le cumpăra la „CultMagazin” din Chișinău. Cameră obscură nu avea, dar improviza. „Acopeream geamurile cu pături și developam singur”, își amintește Tonu.

Pe lângă fotografiile standard, Gheorghe Tonu mai făcea colaje, invitații la nunți și poze cu rame decorate, care aduceau un venit mai mare. În același timp, era un mare amator de autoportrete, prin care imortaliza fiecare loc și moment important pentru el.

Gheorghe a pornit o adevărată tendință în familia sa. După ce s-a căsătorit, și frații, și cumnații și-au cumpărat câte un aparat foto. „Veneau la mine și eu îi învățam”, spune bătrânul, care a transmis pasiunea pentru fotografie fiului și chiar nepotului Dumitru Tonu, care acum se specializează în Regie-Film la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice.

În palmaresul său, fotograful a adunat momente inedite, nunți, reîntoarceri din Siberia, înmormântări, jocuri în sat, copii, tineri, bătrâni, soldați și multe altele.

Totuși, moș Gheorghe și-a făcut faimă-n sat nu doar că a fost fotograf, ci și ca meșter popular. Tatăl bătrânului Gheorghe era lemnar vestit, făcea trăsuri și butoaie, teascuri și colțare pentru verande. Astfel, eroul nostru a deprins și meseriile de radist, electrician, lemnar, ameliorator, în total 46 ani de muncă.