Actualitate

Proletarii nu au patrie, iar liberalii… limba?!

„Net, net i net!”

(N. Bondarciuk, aprilie 1988)

Nici nu s-au ofilit florile depuse la statuia lui Mihai Eminescu de 31 august, ca au si inceput sa se faca auzite voci care par a trivializa evenimentul. Vezi Doamne, un liberal autentic nu ar trebui sa se ocupe cu asemenea chestiuni minore precum denumirea limbii. De ce tocmai acum, iti vine sa intrebi, exact in momentul in care denumirea sarbatorii din 31 august revine, dupa ani de vinovata „uitare”, la titulatura completa – „Limba noastra cea romana”?

Limba care a facut istorie

Inainte de a evalua teoretic o asemenea pozitie – denumirea limbii este exclusiv o chestiune individuala -, trebuie facute cateva precizari contextuale. Intreg proiectul politic din stanga Prutului a stat sub semnul limbii si al alfabetului latin. 1987 este anul care consemneaza actiunile insurgente ale Uniunii Scriitorilor. La 15 ianuarie 1988, un grup de tineri se aduna la bustul lui Mihai Eminescu de pe Aleea Clasicilor si se naste Cenaclul literar-muzical „Alexei Mateevici”. Tinerii canta, recita poezii, iar fenomenul ia amploare si creeaza atmosfera. Apar si reperele documentare. Valentin Mandacanu publica in 1988 eseul exploziv „Vesmantul fiintei noastre”, iar Dumitru Matcovschi tipareste in acelasi an articolul „Anti-Teze”. Poezia lui Grigore Vieru – si nu e singurul nume – dobandeste si ea, treptat, valente politice majore. In toamna lui 1988 apare asa-numita „Scrisoare a celor 66” catre prezidiul Sovietului Suprem al RSSM, in care se cerea abolirea „teoriei celor doua limbi romanice” la nord de Dunare. Bulgarele de zapada a pornit si nu s-a mai oprit decat la 27 august 1989, ziua Marii Adunari Nationale. La 31 august 1989, Sovietul Suprem adopta revenirea la grafia latina.

Intorcandu-ne in actualitate, patru chestiuni trebuie clarificate in legatura cu acest subit „je m’en fiche”-ism lingvistic cu pretentii de liberalism de secol XXI si flancat sub lozinca „denumirea limbii nu trebuie sa ne preocupe”.

De ce astazi si de ce nu ieri?

Prima tine de momentul ales. Sarbatoarea din acest an a marcat, dincolo de orice, depasirea unei etape aproape penibile din istoria RM, in care denumirea limbii era redata printr-o absenta: „limba noastra”, „limba de stat”, „limba vechilor cazanii” etc. Oricum, numai limba romana, nu. Cu atat mai mult pare nepotrivit apelul la „neutralitate axiologica”, mai ales ca aceasta nu s-a manifestat niciodata cand puterea era detinuta, la Chisinau, de cei care incercau sa suprime glotonimul „popor roman” si etnonimul „limba romana”. Acest tip de politica etnolingvistica nu parea ca deranjeaza, iar pacatele comunistilor erau identificate oriunde altundeva, doar in chestiunea identitara, nu. Un asemenea comportament, insa, nu indica in niciun caz „neutralitate axiologica”, ci o atitudine civico-politica evidenta, fie si neasumata direct. La care, fireste, oricine are dreptul; dar nu are dreptul sa o numeasca neutralitate si nici sa o drapeze cu eticheta „liberalism”.

Liberalismul nu este neutru identitar

Cea de-a doua chestiune vizeaza afirmatia ca liberalismul e neutru identitar, inclusiv in chestiunea limbii. Respectiva afirmatie este o fortare evidenta. In realitate, in fenomenologia lui istorica, liberalismul nu a negat niciodata acest dosar. Daca ar fi facut-o, ar fi disparut urgent de pe scena. Si nu vorbim aici despre manifestarea acestuia in spatiul romanesc, unde marile proiecte identitare si nationale, mai ales 1 decembrie 1918, i-au avut in centru pe reprezentantii familiei liberale. Clasicii liberalismului european nu au ocolit subiectul, fie ca vorbim despre John Stuart Mill, Giuseppe Mazzini, Max Weber sau Theodor Herzl. Mai incoace, David Miller sau Sir Isaiah Berlin reiau argumentatia, iar elevul celui din urma, Yael Tamir, sionist implicat activ in miscarile civice din Israel, publica o carte ce devine clasica in literatura de specialitate: „Nationalismul liberal”. Concluzia e una singura: liberalismul este o filosofie, dar si o practica politica, prin urmare se refera la oameni, nu la Om, pe care, vorba unui francez faimos, „nu l-am intalnit niciodata”. Liberalismul se centreaza pe individ, dar pe cel concret, real, viu, din carne si oase, cu identitate si limba, care vrea prosperitate, dar este si dispus sa isi dea viata pentru ceva care il transcede, care are vicii, dar se si roaga la Dumnezeu. Individul este important, dar identitatea si libertatea lui sunt livrate comunitar, de aici miza cruciala inclusiv a chestiunii lingvistice.

Postmodernism „a la Moldova”

Al treilea moment tine de faptul ca ceea ce se sugereaza ca ar fi liberalism nu este in niciun caz asa ceva. E un soi de postmodernism dus la extrema, in care optiunile individuale capata dimensiuni sacrosante si intangibile. Suntem subiectivi si punctum. Alegem ce vrem si ne comportam ca atare. In realitate, o asemenea optiune e imposibila. Pe de-o parte, pentru ca este ipocrita. In epoca asa-numitei corectitudini politice, nu poti sa-ti construiesti singur definitiile nici macar cand e vorba de chestiuni si mai subiective decat definirea unei limbii (care ramane, totusi, apanajul academiilor, filologilor si al celor ce se indeletnicesc cu asa ceva in mod sistematic). Astazi, conteaza enorm cum numesti ceva sau pe cineva. Nu poti sa spui unui om de culoare decat „afro-american”, iar termenii „civilizat” sau „necivilizat”, „genocid” sau „holocaust” trebuie utilizati cu precautie, pentru a nu rani sensibilitatile legitime ale unora sau altora. Totodata, subiectivitatea excesiva in chestiuni identitare frizeaza patologia sociala si, individual, psihiatria. Daca maine, pe baza subiectivitatii noastre, ne-am declara cu totii „olandezi”, iar limba romana „olandeza” si, pe cale de consecinta, ne-am prezenta cu totii la Haga sa ne cerem, in „olandeza”, drepturile ce deriva din noua noastra apartenenta, nu vom fi primiti acolo in partidul liberal, ci… la ospiciu. (Prin sec. XIX a existat un filosof german care a gandit cam asa si a sfarsit taman acolo.)

Limba ca busola geopolitica

Nu in ultima instanta, sofismul subiectivismului lingvistic mai ascunde ceva. Anume, ca nu limba in sine e o problema in RM, ci semnificatia acesteia si valorile pe care le propaga. Nu e hazardat sa spunem ca, in stanga Prutului, statutul oficial al limbii romane a fost un veritabil indicator pentru orientarea generala a statului. De fiecare data cand denumirea corecta a acesteia a fost scoasa din circulatie sau marginalizata, a fost un semn al fracturarii relatiei Chisinaului nu doar cu Bucurestiul, dar si cu Europa. In 1990, „eliberarea limbii” a reprezentat preambulul eliberarii politice. A urmat un declin, iar Constitutia din 29 iulie 1994, prin formula „limba moldoveneasca cu grafie latina” anunta, parca, esecul comunist ce va urma. Limba in stanga Prutului nu poate fi doar o chestiune subiectiva. Cel mai mare manuitor al limbii romane, Eminescu, scria undeva, prin manuscrisele sale, ca „Nu noi suntem stapanii limbii, ci limba e stapana noastra”. Pentru RM, observatia poetului e mai mult decat un gand heideggerian – este o realitate politica si geopolitica.

Restul este sofistica.

d.dungaciu@gmail.com

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *